"This entire globe, this star, not being subject to death and dissolution and annihilation being impossible anywhere in Nature, from time to time, renews itself by changing and altering all its parts. There is no absolute up or down, as Aristotle taught; no absolute position in space; but the position of a body is relative to that of other bodies. Everywhere there is incessant relative change in position throughout the Universe, and the observer is always at the centre of things."
Giordano Bruno, De la Causa, principio et uno[1]
Intromisiune în miezul problemei: În căutarea Pietrei Filoscofale
Acum vreo jumătate de oră, primesc un telefon de la un cunoscut, care îmi face o propunere intrigantă:
– N-ai vrea să scrii o carte despre revoluţie?
– Sincer să fiu, în planul vieţii care mi-a mai rămas de trăit, intenţionam sa schiţez acest autoportret, preaplin cu demonii mitologiei personale, undeva mai către pensie. Nu ştiu ce să-ţi răspund acum. Lasă-mă să mă mai gândesc.
Aşa cum Fata Morgana trebuie să fi lătrat şerpeşte la Lună pentru a-i chema la ea pe toţi nemulţumiţii sorţii, tot aşa încep şi eu să scriu, prins oarecum fără voie în ochiul furtunii interioare, încercând să aflu ce sens ar putea avea relatarea aparenţelor subiective, la atâta amar de vreme scursă pe derdeluşul berbelecit în valea apogeului exageratelor speranţe…
Ce-i drept, lustruirea unor variante revizioniste ale trecutului este, în ultimă instanţă, modalitatea ideală de a călări creasta valurilor de nisip ale eternităţii; în plus, judecând după cele mai noi reţete hollywoodiene de pâine şi circ – în care firul epic al contextualizărilor diacronice este deşirat într-o manieră care-i permite „conservatoarei“ Ariadna să revină mereu în punctul din care a plecat – cea mai bună ficţiune rămâne totuşi adevărul...
Trezit pe neaşteptate călare pe săniuţa unei lungi tranziţii morale şi profesionale – în care ultimele rămăşiţe ale auto-cenzurii political correctness-ului au fost definitiv şi irevocabil măturate sub covorul roşu pe care îmi fac acum intrarea în vieţile dumneavoastră – cuget la oportunitatea întreprinderii unui asemenea voiaj în tunelul timpului (pierdut degeaba!), rumegând posibilitatea confirmării transformării acestei tranziţii într-o conversie „cu normă întreagă“, în virtutea mai ştiu eu cărei revelaţii inspirată de caii verzi care-mi pasc păşunea nevăruită a pereţilor sufrageriei, potrivit căreia scrisul ar fi cel mai bun lucru pe care l-aş mai putea face în jumătatea goală a vieţii care mi-a mai rămas de trăit…
Aparent, tot ceea ce ar trebui să fac în acest curs de reciclare profesională ar fi să schimb accentul ascuţit al polemicii jurnalistice, într-unul grav (mai degrabă asimilabil, decât pur şi simplu digerabil!), al beletristicii cu pretenţii – de unde, mai în glumă, mai în serios, şi exagerat de multele titluri (deh, ca să aibă omul de unde alege!)…
Această îmblânzire (nu doar) a hergheliei excedentare a cailor care încă mai trag după ei (uneori prea sportiv!) carul de foc al frustrărilor adolescenţei – visând să conducă tractoare pătrate de plimbat adolescente subţiri, care-şi fac şcoala la „fără frecvenţă“, acolo unde se duc la agăţat Columb(i)enii parveniţi ai micii Balcaniade – este menită să semnifice încercarea de a supravieţui dezamăgirilor dezumflării marelui balon al promisiunilor deşarte. Metafora – sau, dacă preferaţi, sintagma (deplasată chiar şi pentru o revistă automobilistică de mâna a doua!) pe care am folosit-o aici nu ascunde niscai struguri acri, crescuţi pe Everest… Din contră. Ea nu încearcă decât să-l familiarizeze pe cititor cu personalitatea autorului – mult prea bine definită pentru a-i putea asigura acestuia o viaţă confortabilă.
Precum spune unul dintre subtitlurile acestei cărţi (care face aluzii străvezii la revelatoarele analize de 360º din limbajul de lemn al marketingului ştiinţific) ceea ce fac eu acum, în clipa în care citiţi aceste rânduri, nu reprezintă decât o încercare similară de a citi în stelele verzi... dacă o astfel de „producţie literară“ l-ar putea interesa pe cititorul provenind din trecutul daco-romano-franco-afon – care definea odată râul şi ramul (folosite acum drept tampon, la fundul Europei!) – sau dacă ea se va împotmoli în vreo nişă elitistă, la fel cum se împotmoleşte umorul britanic în hohotele cu frişca neaoşă a comediei semi-mute?
Dincolo de planificările existenţiale menţionate anterior, poate că exorcizarea demonilor trecutului înaintea sosirii pensiei (cu senilitatea aferentă!) nu ar fi chiar un lucru rău, numai că memoria nu a fost niciodată punctul meu forte şi, fire fudulă – nu doar narcisistă – nici nu am considerat demn să apelez la serviciile unui caiet de amintiri (exact de la sfârşitul şcolii generale!), în care să fi avut prevederea să consemnez întâmplările haotice în care toţi cei lipsiţi de inspiraţia norocului şi-au pierdut vieţile în mod stupid şi prematur.
Apoi, cine mai este astăzi interesat să descâlcească iţele meandrelor unei astfel de naraţiuni revizioniste, menită să interpreteze detaliile stupidei credulităţi colective, manifestată cu atâta ingenuitate pe vremea primei revoluţii de partid şi stat, desfăşurată în direct? Re-scrisă cu „r“ mic de contestatorii ei, avea să fie ulterior câştigată la scor de forfait de ciocoi prestidigitatori supranumiţi „căştigorii tranziţiei“ (pe care-i pomeneşte Taica-Lazăr-Liviu-Turcu-şi-Pistolul-din-dotare) – o tragi-comedie demonetizată definitiv de lăturile batjocurii deversate asupra celor care au făcut galerie în Piaţa Universităţii de cei care îndemnau din culise: „Mircea, fă-te că lucrezi!“...
Cel mai simplu lucru pe care l-aţi mai putea face în cazul în care, deşi aţi încercat, aidoma autorului acestor rânduri, tot ce v-a stat în putere pentru a uita acele evenimente ca pe un coşmar ruşinos, fără a reuşi să scapaţi de obsesia pierderii acestei şanse unice de a reveni la normalitate, din cine ştie ce motiv obscur, sociologic sau antropologic, ar fi să vizionaţi filmul lui Porumboiu, A fost sau n-a fost?http://www.youtube.com/watch?v=VV0oeWJr45c&NR=1 Filmul, această carte care se citeşte singură, este cu mult mai la îndemâna vieţilor noastre ocupate, în care cititul a devenit o preocupare uncool adică, pe româneşte, desuetă. (Evident, sfatul meu îndeamnă, invariabil, să nu faceţi altfel decât aşa cum credeţi de cuviinţă – precum spunea un fost prieten – dar, fie că veţi alege să citiţi această carte sau nu, oricum, filmul lui Porumboiu cred că tot ar merita văzut – asta evident, în cazul în care nu aţi făcut-o deja!)
După cum se poate vedea din ultima paranteză, ideea scrierii unor memorii alternative începe să capete consistenţa ancorei aruncată în ochiul „furtunii“, la fel cum se pare că ar fi făcut-o Ulise, pe drumul ocolit pe care s-a întors de unde plecase. Numai că, dincolo de rezervele menţionate anterior, mă întreb ce interes ar putea trezi cazul unui figurant atipic pentru milioanele de foşti telespectatori la acest spectacol regizat din culise în care, preţ de câteva zile, m-am aflat şi eu? Cui îi pasă de soarta bietului ciclop după ce Ulise a ajuns, teafăr, acasă?
Încă nu-i bătută-n cuie… mai am timp să refuz – gândesc, aşa cum am făcut-o deja de câteva ori în această viaţă, care a fost parcă dată cu „repezitorul“ de Dracu’ sau de frate-său, ca un disc imprimat la viteză de 33, care este ascultat la viteză de 45! Mă întreb care dintre cei doi m-o fi împins să intru în fosta clădire a CC-ului, atunci când, pe acoperişul clădirii cu lifturile înţepenite se chinuia încă să decoleze elicopterul periculos de îngreunat cu fugarii din faţa ochilor telespectatorilor înmărmuriţi de... vuietul galeriei românilor care pătrundeau acum în panteonul tiraniei, pentru ca în sfârşit, să poată sări prin paturile apartamentelor demnitarilor ceauşişti, scălâmbăindu-se sălbatic – cred că mai mult din instinctul inconştient care ar fi trebuit să le spună tuturor că aceasta ar fi putut fi grimasa finală a vieţii lor?
Unde mai pui întrebările incomode, de genul: Dar aia cu steagurile găurite, fluturând rămas bun Conducătorului iubit şi trădat din elicopter, cum de ajunseseră pe acoperiş înaintea ta? Sau, cei care râdeau dindărătul uşilor blindate în care ai tras de era să te împuşti cu gloanţele ricoşate, au găsit de cuviinţă să răspundă somaţiilor tale de revoluţionar (fără carnet sau legitimaţie!) în acest mod batjocoritor, doar pentru că ştiau deja ce le rezerva viitorul? La urma urmei, făcând parte din această mulţime pestriţă, mă expusesem de bună voie şi silit de conştiinţa zgândărită de zvonurile lansate de gazetele de perete ale războiului rece, pericolului real şi imediat de a fi împuşcat de cei care se aflau de drept înăuntru.
Intrat în acea transă a imposibilităţii de a mai suporta umilinţele zilnice ale regimului totalitar în care trăiam de aproape un deceniu (sic!)[2] – şi care se intensificase cu o acuitate paroxistică în ultimele luni de zile ale lui 1989 – mă afundasem într-un cul de sac ideologic şi mai ales emoţional din care nu ştiam sau nu voiam să mă mai întorc. Aşa ajung să îmi pierd slujba nu tocmai de lepădat(u?) din comerţul exterior cu textile al României, atunci când m-am apucat să fluier în biserica păgână a conformismului de stat printr-un neaşteptat vot negativ, într-o şedinţă de excomunicare politică (şi nu doar, evident!) a unui director din Ministerul Comerţului Exterior, care avusese nenorocul să fie fiul unuia din semnatarii Scrisorii celor Şase, scrisă împotriva lui Nicolae Ceauşescu.
Dincolo de faptul că nici nu ar fi trebuit să particip la această şedinţă (eu nefiind membru de partid, şi nici măcar UTC-ist – un lucru cauzat, în principal, de comportamentul meu refractar, care refuza apriori să calce cărările asfaltate ale conformismului menţionat anterior – nu am avut de lucru să votez (împins de principiile acestei conştiinţe incomode!) împotriva excluderii din partidul unic (din care, repet, nu făceam parte!) al unui om care nu avea altă vină decât aceea că era fiul cuiva despre care auzisem la Europa Liberă că nu făcuse altceva decât ceea ce aş fi făcut şi eu dacă mi s-ar fi ivit această posibilitate.
Şi uite aşa m-am trezit fără slujba din centrul foarte micului Paris, curăţat fiind, ca orice maniament puturos, de la „coada calului“ şi aruncat, chipurile, „în interes de serviciu“ tocmai în Bucureştii Noi ai aceluiaşi foarte, foarte mic Periş – pardon!, Paris… Aici, în acest loc în care, pentru a putea ajunge la program dimineaţa trebuia să mă scol la orele cinci trecute fix, în frigul cumplit al apartamentelor de bloc, începe această invitaţie de a viziona împreună filmul unei vieţi incomode, dintr-o altă lume…
Cuprins:
Intromisiune in miezul problemei: În căutarea Pietrei Filoscofale
Capitolul 1: Luni – a doua (sau chiar a treia!) trezire a „Pisicii lui Schrödinger”
Capitolul 2: Marţi (trei ceasuri rele!) – În căutarea lui Dumnezeu, pe drumul către insula nu foarte misterioasă (în ciuda ceţii în care-i mai mereu învăluită!)
Capitolul 3: Miercuri – În care sunt reactualizate şi mai multe amintiri nu tocmai plăcute, a căror banalitate umbreşte până şi un reflex condiţionat de… guduratul „Câinelui lui Pavlov”!
Capitolul 4: Joi – În care dilemele, trilemele şi celelalte leme ale Măgarului lui Buridan „sună ca dracu’“
Capitolul 5: Vineri – În care numitul Măgar este luat de coadă din pricina lipsei coarnelor
Capitolul 6: Sâmbătă – Daciile cu numere pare şi Daciile cu numere impare
Capitolul 7: Duminică – Deja
NOTE:
[1] John J. Kessler, Giordano Bruno: The Forgotten Philosopher, The Secular Web Copyright, the Internet Infidels, 1995-2006
[2] Nu intenţionez aici să polemizez pe tema manifestărilor regimului comunist în România, cu relaxările sale periodice cauzate de revoltele democratice din Cehia, Franţa sau din aproape întreaga Europă aflată în tumultul revendicărilor sociale pentru emanciparea nu doar a bătrânului continent, ci şi a lumii întregi – mă refer la sfârşitul colonialismului, a dictaturilor – aflate şi în Europa de vest, nu doar în cea de est – a emancipării femeilor şi la multe alte subiecte politice care ar deturna scopul acestei cărţi dacă ar fi detaliate.
No comments:
Post a Comment