20 Nov 2008

The Age of Ghost-Modernism: the Advent, Rise and Fall of the Neocon Paradigm

Rejoice! God is not dead… He is just in a comatose state of shock!

“The worst thing about communism[i] is what comes after” A. Michnik
“The free market ideology simply doesn't work!” Joseph Stiglitz


Beyond the inevitably terse contextualization of the latest social engineering fad aiming to induce the global acquiescence of the new con by virtue of decreeing the binary (good vs. evil) unilateralism of the neo-con dogma as the apex of history, this essay offers an unequivocally critical assessment – of an interpretable rather than merely explanatory nature – of the post-industrial, corporate crusade looking to turn the world into a deregulated, privatised “global village” by means of economic and symbolic violence[i].

This ageing globalization paradigm appears to have come of age in the international community of democratic citizenry-hollow corporatist establishments, cobbled up by a shallow eagerness to remove undue interferences in the public debate by civil society “commoners”, weary of this amalgamating process’ intended scope and unchecked advancement. There is a now a new collective reality in place in which the “stakeholder society” has been disenfranchised (by actively encouraging a comatose voter apathy and by making the proletarian drift towards the lowest common denominator fashionable!) and replaced by a “shareholder society”, devoid of ethical conscience, sense of equality, tolerance, fairness or decency.

Its plutocratic structure follows the shape of an asymmetrical hourglass comprised of a sphere bloated by masses of disenfranchised people that have been quietly evacuated from the middle classes and are now forced to look up to a strato-sphere populated by idle, chattering classes of “experts”. Wrapped in cloaks of expertise and institutional legitimacy such experts are given credibility by a hoard of media conglomerates aiding and abetting the use of “scientific” methodologies for the purpose of manipulating rational systems i.e. such as when the causes of the current economic instability are made to look more complicated than they really are if only to ensure the public’s continued dependence on its “interpretation” of supposedly “complex” matters.

By claiming scientific method to its politically correct propaganda (looking to occupy the centre ground where axiological neutrality was supposed to separate post-modernism from ghost-modernism!), the neoconservative dogma gives an eerie credibility to this ism – which reveals corporatism to be but a form of fascism with a human face – a sobering ultimatum to a world summoned to accept its wholesale transformation into a parvenu’s bonanza or be faced with the dire consequences of any defiant manifestation.

Widely aware of the pitfalls inherent in the long jump to conclusions, I will nevertheless deny a priori the principle of modernity invoked upon releasing God’s “death certificate” – whereby humanity’s natural limits appear to constitute but an insurmountable barrier preventing it from reaching philosophical objectivity’s rightful abode. Furthermore, I unreservedly adhere to the considerable body of opinion questioning the right to consider economics (which is after all nothing but the management of the most reviled Biblical sins comprising human behaviour!) a science[ii]. In this respect, I will highlight the richness inherent in the "get rich" recipes marking the transition from socialism (commonly referred to as “post-communism”, despite the very fact that none of the feudal regimes from the loosing side in the Cold War of idle threats ever went past the "socialist" stage of their arrested development!) to this seemingly bankrupt form of “casino capitalism”.

This globalising Ponzi scheme[iii] (draped into a scientific discourse on the back of its embellishment with mathematics – sometimes even chaos theory and fractals – to avoid addressing the ever-growing chasm apparent between ethics and economics, yet another fact acknowledged by eminent economists of Amartya Sen's calibre!) is being run by “a den of vipers and thieves” – as the American President Andrew Jackson was calling these speculators, back in 1832[iv] – a plutocratic elite made up of “entrepreneurial” tax-cheats, scheming “machine politicians” (aka “ward-heelers”), predatory loan-sharks (dressed up as reputable international financial organisations) – alas, every one of these executive “good fellas“ running the selfish capitalist [v] globalisation show!...


The subject of this academic endeavour concerns the end of the corporate capitalist paradigm that had been self-proclaiming, not long ago, a seemingly premature end to history, evolution and progressive alternatives to the utterly selfish ideology calling itself the new liberalism. This research project is the result of observing certain specificities pertaining to the fundamental realities of the corporatist plutocracy being installed after inflicting upon its ideological rival a crushing financial victory that was supposed to have brought to an end the Cold War of idle threats. Most worryingly though, for the past twenty years or so, this type of fascism with a human face has taken over mankind’s discursive future.

This social engineering project, guided by a unilateral, self-righteous and politically correct ideology is arguably as dangerous as was that of the Nazi Drittes Reich, built to last for a thousand years. Though the corporatist discourse encompassed in the Project for the New American Century (PNAC)[vi] is a lot less ambitious in terms of its projected sell-by-date it is nevertheless as insidious as the most potent virus imaginable. Other sources of discursive legitimacy for this system (prone to Boom-Bust-ic(!) failures, from which it never learns anything!) are the Washington Consensus and its Friedmanite economics pillion – a modern version of Lenin’s NEP – both giving credence to the assertion that corporatism is indeed a form of fascism with a human/ liberal appearance.

These fundamental realities made me envisage the opportunity for establishing certain heuristic collocations in the multidisciplinary quest seeking the Holy Grail of the One (and only!) paradigm. I therefore intend to offer an uncompromising critique of this unilateral approach to reality, this fast food for thought according to which the only things that really matter are economic growth and profit, for its failure to shoulder the blame for the current financial crisis – unprecedented even for an economic system with an in-built self-destruct cycle. At this very moment in time, consumer-driven capitalism appears to have grind to an abrupt halt revealing itself for what it really is – a ghost-modern, hollow ideology gone bust.

The prematurely hailed End of History was little else but catchy propaganda denying the self-evident inequality of opportunities leading the disenfranchisement of the Keynesian welfare state while underpinning the deregulated, “free” market capitalism, spiced up with Milton Friedman’s economics. This ideological decree trumpeting the victory of liberalism was also the historical moment when the globalisation process was started in earnest. Yet, as we shall see in the latter stages of this critique of the ideological, moral, ethical, financial and above all systemic bankruptcy of corporatist capitalism, the current state of economic affairs lies in the faulty structuring of this social engineering project.

The obsessive quest for profit maximisation and production costs reduction presupposed by the globalisation of the world economy – which is driving the centralised efforts to justify doctrinally these bureaucratic, vertical, closed, rational and apparently natural corporatist structures of power – makes use of its massive potential to shock those that are subjected to it into a regressive state from which they cannot question the scope nor the direction of this amalgamating process.

Among the most shocking instances of the new world order are the decentralisation of the global balance of power allowing for the non-interference principle to be contradicted via this unilateral “regime-change” doctrine. Thus, the “market fundamentalism” entailed by this global “commune” (rather than the “village” underpinning McLuhan’s ageing globalization paradigm!) comprised of an “international community” of states (that have been amalgamated, economically and militarily, within the utterly rigid confines of “The Washington Consensus”[vii]) is revealed to be but an area inside which all political, economic and cultural dimensions of the heterogeneous community of nation-states (envisaged upon the creation of the United Nations organisation) had been levelled to the ground (“Zero”) by this unstoppable steam roller.

Further still, globalisation bears full responsibility for inducing the death of the civil society by smashing it into billions of atomised pieces, mere shoppers forced to buy into the trans-national hypermarket idea, wilfully misinformed after decades of being drip-fed the white noise of scientific propaganda – the process also known as “marketing” – which is responsible for creating the false needs of excessive consumption and instant gratification. Beyond widespread accusations of cultural imperialism, other such apparently well-founded concerns regard the process of “democratising” education well beyond its intended scope of allowing universal access to its teachings, by debasing it to the lowest common denominator of accessibility. I cannot end this brief enunciation of shocking instances without pointing to society’s redistribution of classes – a process owing to the ever-widening financial gap in the hyperbolical polarization of incomes between the new-moneyed elite and the impoverished intelligentsia – i.e. the GINI index which is in effect denying all other statistical methods devised for calculating the real prosperity of a nation – or by pointing to the privatisation of public utilities, medical services, politicising scientific research[viii] etc.

It is surprising to notice how these impervious corporatist entities are but the backbone or, if you prefer, the engine room of the (liberal) “Open Societies” – a term coined initially by Bergson that was to acquire widespread notoriety after being adopted by Popper[ix]. They are also an appendix of the “free market” ideology – where the term “free” signifies but the freedom from those commercial barriers put up against seemingly unfair competitions set up between corporatist giants and local producers.

In practice, the wilful degradation of the political discourse, achieved after pruning the decisional tree of its alternative vocabulary of models, aims to synthesise the One and only paradigm while, at the same time, it intends to occupy every single inch of the perceived middle-ground by pushing outside every progressive model there may be by vilifying them as either “leftist” or “extremist”. The “centralised” ownership of the media conglomerates further aids and abets the promotion of a unilateral discourse using “scientific” methodologies to manipulate rational (albeit limited!) systems bounded by an authoritarian formal legality geared to establish and consolidate a new world order.

Nothing essential from the societal evolution towards multiculturalism (under this corollary coexisting scientific, historical, ecological etc. research endeavours – alas, every single component of the human identity that contributed to the genetic modification of the 21st century political discourse into a type of politically correct newspeak!) cannot be understood in the absence of the theoretical and methodological support offered by the various endeavours aiming to objectify knowledge. Obviously, this particular reference addresses exclusively those types of research in which axiological neutrality had been preserved unaltered by various ideological contributions destined to institute hierarchical value systems by claiming unilaterally both rationality as well as scientific method in their pursuit.

Not even Weber’s fundamental contribution towards drafting “the social sciences’ theoretical and methodological basis”[x] cannot be said to offer a concrete perspective as to the ways in which this philosophical quest for objectivity may eventually be achieved. Though he does clarify the differences between values and truths per se one cannot assert with any degree of precision whether or not he honestly believed whether a researcher could indeed eliminate value-driven influences from his data analysis.[xi]

Despite the manifest difficulty presupposed by any attempt to analyse the relationship between objectivity and all the values that cannot be justified “scientifically”, despite the potential for instituting varying axiological hierarchies, inherent in Weberian objectivity, and despite the apparent problems arising out of any attempt to limit objectivity (in dedicated research endeavours) to a straightforward analysis of the facts and truths presented and, finally, despite the obvious difficulties inherent in the precise determination of the source of an individual’s valuing perspectives – i.e. whether these can be said to derive from human nature, self-identity, metaphysical perspective or whether their particular perspective represents nothing but a straightforward cultural construct – my intention is to propose a research protocol based on a realistic and positivistic description of the current economic and social realities underpinning the appropriateness of using a type of normative epistemology normally found in the qualitative analysis of the total social phenomena.

When Weber compares political, social or religious systems he does nevertheless admit to the fact that choices cannot be made according to axiological criteria without its affirmed values and scope being taken into consideration – both of whom appear to belong to the scientist’s perspective. Yet, despite implicitly admitting to the limitations of such an endeavour, he still considered that once the values, means, scope and/or perspective intended for use by the researcher had been established, he would still be able to claim axiological neutrality for his experiments – such as the case appears to be when making supposedly “objective” comparisons between the capitalist and socialist systems.

The rule of thumb ensures that if Weber’s assertions create a precedent for the “subjective presentation and justification of economic phenomena” such as when he affirms in his “The Nation-State and its Economic Policies”[xii] that even “economic truths are subjected to the influence of valuing perspectives” then, this apparent existential slip constitutes the licence needed to affirm, as the sociology founding-father did too, in an address entitled “The Profession and the Vocation of Politics” [xiii] the political deficiencies of the capitalist system – yet not from Weber’s stated position of “success”, [xiv] but from one highlighting the exact opposite of his assertions: more precisely, the “perfect failure” of the utterly “selfish capitalist” system.


Starting from Adam Smith, Hobbes or Locke to reach the point of considering Weber, Hayek, Friedman and the rest of the modern apostles of the Chicago School economic dogmas or the purists hailing the “second coming” of Ludwig von Mises in their quest for an unmitigated affirmation of the limited rationality bureaucratic deontology[xv] of the capitalist spirit of malign competitiveness – freed from the national sovereignty barriers preventing it from organising “free and fair” competitions between corporate giants and local producers – I came to the conclusion that the apocalyptic paradigm according to which neoconservative corporatism is deemed to be the apex of the evolutionary chain of humanity is in fact none other than a revisionist interpretation of the history of economics hailing selfish individualism as the ultimate value to be had.

In the seventies, this economic and political credo, which Oliver James labels as “selfish capitalism” is but a “creationist” version of Friedmanism which had been enthusiastically adopted by the administrations of Ronald Reagan, Margaret Thatcher or Augusto Pinochet – to name but the front line of the Ideological War of idle threats – before ’89, and by most of the newly “liberated” regimes in Eastern Europe, eager to show their new masters their conservative credentials, ever since. This credo is underpinning what Naomi Klein labels as “disaster capitalism”[xvi] – a system imposed either by coup d’états (directly supported by the CIA!) or, by virtue of administering brutal economic shocks to a population forced to acquiesce the scope and pace of these fundamental changes.

The scientific trick was to make-believe that the “trickle down” effect was more than mere wishful thinking, designed to manage a more efficient exploitation of the human resources – starting from the first episodes of the liberal dogmas, such as Taylorism or Fordism leading up to the more modern mechanisms of labour organisation, such as “6 Sigma” or “Lean Manufacturing”. Every one of these management schemes is simply aimed at herding people into becoming mere clients of the banking system, whose credit rate is utterly dependant on their leading politically apathetic, mediocre lives in a never-ending cycle of failure.

The inability to fulfil the expectations born out of the stealthy propaganda of the selfish capitalist system has a profoundly negative effect on people which can be analysed on two counts. On the one hand, it leads to a widening of the gap stratifying this plutocracy according to people’s incomes – a tiny minority growing richer than ever before while the vast majority stagnates, in real terms. The decline in the median household incomes is prevented by the ever-increasing numbers of women in work as well as the total number of hours worked to that end. On the other hand, it leads to a substantial growth – in the ‘70s compared to the ‘50s – in the population’s “emotional stress” i.e. what psychiatrists refer to as “mental illnesses”.[xvii]


A variety of bibliographical sources define axiology – deriving from the Greek word axios (άξιος), meaning value – as the study of the origins, nature, functions and of the inter-relationship between ethical, esthetical and/or religious values. It is a known fact that formal axiology is based on the logical nature of significance, viewed as a set of predicates. Grossly simplifying things here, I will only add that it represents a particular type of mathematics and, given the fact that mathematics is an objective and a priori science, formal axiology too becomes an objective and a priori science. Thus, any test which relies on it for referential purposes becomes an objective test, based on an objective standard.[xviii]

The point for these summary explanatory enunciations is to introduce other axiological components, in particular ethics, in order that the transgressions occurring in scientific research may be better illustrated. Yet, before I proceed with examples, I will attempt an equally brief diachronic contextualisation of this problematic.
Starting from the end of the 19th century, a number of German intellectuals thought possible a universal science encompassing the social sphere as a whole, voided of all political reflections. Interestingly enough, this rather romantic approach was occurring despite the individualism of the Industrial Revolution or the French Revolution’s quest for democracy. While adopting Kant’s position, Weber contradicts this perspective by affirming the impossibility of confusing objective judgements for valuing ones without losing all possibilities of ever managing to objectify such unilateral approaches to reality.

In reality, drawing axiological hierarchies between different levels of causality is not a natural process as these can only come about from a series of heuristic choices. Consequently, political sociology cannot simply offer readymade policies awaiting straightforward implementation – as these are always based on the values they represent; it can only offer technical expertise to assess concrete situations or draw a set of predictable consequences arising upon adopting a certain decision. Setting axiological hierarchies implies making certain ethically or existentially-loaded affirmations while the manner in which we position ourselves vis-à-vis such particular values becomes “the very basis of the questions we ask of reality” – a concept allowing for the sociological interpretation of human behaviour. This type of distinction is what Weber considers axiological neutrality to be.


A collateral victim of the liberalised (in a profoundly undemocratic way!) capitalism is the area of scientific research. The corporatist military complex’s violent transgressions in this field are a prime example of its deliberate attempt to interfere and control the last bastions of academic research. Starting with the infamous mind control programme, MKULTRA – a preview of the “Shock and Awe” US military doctrine – which was started at the McGill University by the other “Angel of Death”, Dr. Ewen Cameron, leading to a whole host of counter-insurgency programmes, such as the Phoenix programme or, Project Camelot, during the Vietnam War – turning American anthropologist into mere mercenaries in the US Army pay – up to and including the Minerva Research Initiative and the Human Terrain System programme, it seems that the whole scientific research community has been infested the corporatist gluttony virus.


The globalization phenomena and its associated transgressions blurring the distinctions which exist between public and private, civilian and military in all walks of life including scientific research is the best example of the entrepreneurial quest for a unifying paradigm – appearing to vindicate the proposition advancing the idea that unity is indeed more comforting than diversity. Consequently, Kuhn’s idea according to which all great scientific disciplines are, at some point in their evolution, dominated by a single unifying paradigm is the reason why many researchers appear keen to deny these diversities by “demonstrating” the aporia of convergence for all of these heterogeneous traditions by pointing out the fact that their synthesis only goes to show their profound unity (see Talcott Parsons – The Social Action Structure).


There are a number of remarkable scientific models resulting in an open invitation to reconsider Newton’s and Einstein’s scientific legacy via a unifying physical (energy) principle – according to which “gravitational forces” are being replaced by “geometrical orbit ecuations”.[xix] Yet another intriguing paradigm is the one offered in 2003, by Steinhardt and Turok, in their Cyclical Theory,[xx] according to which Time and Space exist in perpetuity, not only since the Big Bang – a point in Time considered to be but an intermediary rather than a reference point for the collapse of the previous Universe, a mere stopover in an uninterrupted sequence of extensions and contractions. Such scientific theories destined to aid the comprehension of the infinite complexity of the Universe are living proof of the fact that we are only at the beginning of our quest to formalise one unifying theory for everything that exists objectively.

Regardless of whether the potentially paradigmatic metaphor used here belongs to astrophysics or to the quasi-scientific endeavour of managing “the most reviled Biblical sins”, reunited under the unifying umbrella which we call “economics”, at this particular moment in time, when we are inexorably sinking into the greatest depression that the capitalist system of Boom-Bust-ic cyclical crises has ever known or produced, it seems that the most appropriate paradigm giving consistency to the irreversible decline of Western corporatism is contained in Spengler’s Cyclical Evolution of Civilizations.[xxi]

One of the greatest collective shocks in living memory was produced by Gorbachev’s failure to reform the socialist system while simultaneously facing the enormous financial challenge entailed in the military race for supremacy against the system’s ideological foe. It was clear right from the start that the West would not allow him to reform a system the same way the US did not let the countries (in what it still considers to be its “back yard”!) go “The Third Way”. This paradigm, which picks and chooses an á-la-carte menu of the best policies produced by the two systems, was clearly a more formidable foe to be had hence the reason for its full blown offensive to get it bankrupted.

The client network created by the financial globalization of the world is responsible for furthering what the Canadian journalist Naomi Klein calls “The Shock Doctrine”. The shocking likeness between the authoritarian tactics of the “long march” towards communism and that of the social engineering project encompassed by Chicago School economics is illustrated in the regime-change military interventions against the states left unprotected for not embracing wholeheartedly one ideological dogma or another. This brutal interventionism is hardly nuanced by an insidious worldwide propaganda network using selectively the “human rights” issue as well as the scientific marketing hailing the unquestionable superiority of the welfare state – which, by the way, disappeared long before it could be used as an excuse for the current economic crisis.

Despite its totalitarian nature (or, maybe because of it!) this bipolar system ensured the world’s balance of power. The end of modernity (in political terms!) though causes a massive collective shock to millions of people who are being forced to undergo a period of transition during which time the old Cold War scores are being settled with a vengeance by the none too gracious winners. This shock is amplified exponentially by the white noise of the Washington Consensus experts needed to cover up the impoverishment caused by the economic Shock Therapy unleashed so as to force people to accept without preconditions the Friedmanite “Holy Trinity”: privatisation, deregulation and savage cuts to budgetary expenditure on health and social security.

As far as the privatisation issue is concerned, for many countries in Eastern Europe – of which Romania is but a prime example – the unnatural length of this process is indicative of the time needed to ransack the country’s most prised assets. The deregulation of its economic system gives rise to a type of free-wheeling economics, encompassed in a lax single taxation system – which is still being dodged by euphemistically called “entrepreneurs”, despite the fact that even after taxing the oligarch and the “nostalgic” the same percentage of their incomes, this system is still but a grand sieve of loopholes allowing for the generous proceeds to be laundered in off-shore accounts around the world. There has been so much said about the final piece in the jigsaw, which allows for the existence of over 47 (forty-seven!) million people in the world’s “biggest democracy” to go without health insurance, that renders superfluous any attempt on my part to add anything to it. I too feel sometimes a tad “nostalgic” about the replacement of a system, albeit very far from being perfect, with another one that prescribes most crimes, including economic crimes for that matter, for the sole purpose of engendering an ideological change of paradigm.


A special place will be reserved to analysing the theory of crises, as drafted by Milton Friedman, in the context of it being but as a subspecies of these tragic transitions. The more the global economy abides by his theoretical recipes – adopting floating interest rates, „liberalising“ prices and doing exactly the same as Ceausescu did when gearing the entire Romanian economy towards exporting its dirt cheap, yet poorly manufactured products – the more the entire system becomes liable to be engulfed by crises, which the Nobel Prize laureate identified as the only times when governments seem likely to adopt his radical advice.

This is the way in which crises become incorporated in the Chicago School of economics, argues Naomi Klein. When limitless sums of money are free to travel the world at the speed of electronic transfers, speculators are given licence to bet on everything, starting from the price of raw materials to the currency prices. Since international corporations are a lot bigger than many countries put together and when such sorrowful appendages of the international community are at the mercy of the “electronic herd” residing in the stock exchanges and the main international financial institutions it is no wonder that a state of shock engulfs the whole world with regard to the state of this Athenian ideal that we still call democracy.


In 1937, David Mitrany (1888–1975), one of the founders of the functionalist approach to the problem posed by instituting a world government was saying that in times resembling those of today, a bold ideal may become the most genuine form of realism imaginable. This is the very reason for this project, aiming to re-democratise society – an interpreting amendment, in the sense posed by Dilthey and Rickert to Karl Popper’s „Open Society“.

The hope of instituting an international system of humanist governance, based on respect for human rights as well as the rest of the laws and treaties agreed internationally is the reason why I invite researchers from all walks of life to bring their contribution towards structuring a consociational[xxii] type of democracy, a viable alternative to the disaster capitalist voracity that ought to allow history to come out of the polarising impasse it seems to have got itself stuck into. Such an endeavour would allow for societal re-democratisation while instigating a type of social libertarianism declassifying the equality of opportunity myth i.e. by reversing the type of “shareholder society” envisaged by the current paradigm to a “stakeholder society”.[xxiii] It should also institute a normative system adding true value to society by instigating a social economy of cooperation, individuality, proportionality and a meaningful type of segmental autonomy giving rise to consensual politics in a community of nation-states in which civil society is reinstated as the main actor.

This project bears a striking resemblance to the Linux system of operation never more so than when considering both methodological heterogeneity and the diversity apparent in the theoretical positioning and the research practices underpinning contemporary political sociology endeavours. In order that this project’s paradigmatic potentiality is achieved sooner rather than later we would have to reconstitute the string of actions that gave rise to the globalisation phenomenon while analysing concurrently the motives upon which political, social, economic and military decisions were taken and implemented.

This would obviously be but the first step towards the decentralisation of the political and economic power that is currently being held in trust by the technocratic elites presiding over the capitalist system’s cyclical failure. Another urgent step needing to be taken concerns the revocation of the powers conferred upon the repressive institutions of state power – the only ones accredited to use force – thus preventing the extension of evil from the “banality”[xxiv] of the ethical discourse to a global level, in which the “War on Terror” is being used as a pretext for cancelling out civil liberties.

Pumping increasingly large sums of money into an ailing system seems destined only to prolong its suffering. Its fate has been sealed and it is irreversible. Corporatism has had its day. It is high time to re-nationalise public utilities, the health and banking systems and start again from scratch by finalising a new accord similar to the one reached at Bretton Woods that would bring back meaning into what has long ceased to be a case of fair trade between sovereign nations alongside that much needed sense of order in the global financial system that should never again be left to its own devices. I have never been as convinced as I am today by Jeffrey Sachs’ affirmations about the invisible hand of the market, free to privatise itself out of the tax payer’s pockets, representing a wholly inadequate solution to the current economic crisis.


[i] Pierre Bourdieu formally explains violence to be but a symbolic force in drag hiding its true violent nature for the purpose of gaining recognition, approval and acceptance so that that it can present itself under the guise of universality – more precisely, under the guise of ration and morality; see also Richard McCutcheon, The Iraq War as Globalized War, paper presented at the Forum on international arms embargoes and the case of Iraq, Toronto, 2001 www.ploughshares.ca/libraries/WorkingPapers/wp023.pdf
[ii] Marcuzzo, Maria Cristina, Is History of Economic Thought a Serious Subject, Erasmus Journal for Philosophy and Economics, Volume 1, Issue 1,Autumn 2008, pp. 107-123 http://ejpe.org/pdf/1-1-art-5.pdf
[iii] Saft, James, Was Whole Economy a Ponzi Scheme, International Herald Tribune, 01.01.2009, http://www.iht.com/articles/2009/01/01/business/col02.php
[iv] Jim Quinn, The Perfect Storm: Our Great Depression, http://www.lewrockwell.com/orig9/quinn10.html
[v] Oliver James, The Selfish Capitalist: Origins of Affluenza, Vermillion, London, 2008; see also Lanteri, Alessandro, (Why) do Selfish People Self –Select in Economics, Erasmus Journal for Philosophy and Economics, Volume 1, Issue 1,Autumn 2008, pp. 107-123 http://ejpe.org/pdf/1-1-art-1.pdf
[vi] The Project for the New American Century (PNAC) is an American neo-conservative think-tank promoting the interventionist policies of the US, especially during the Reagan and Bush administrations http://www.newamericancentury.org/
[vii] John Williamson coins this catch-phrase in order to add further emphasis to the set of economic policies considered by the International Monetary Fund and by the World Bank to be but the lowest common denominator ensuring the health of the world economy. The entire list of what he considers to be but the set of common assumptions agreed upon by all serious economists is little else but a resume of the Friedmanite “Holy Trinity”.
[viii] Lepădatu, „Cei buni, cei răi şi cei neutri axiologic“ http://romania.indymedia.org/ro/2008/12/2907.shtml.
[ix] Popper’s philosophical conception must surely be qualified in a number of ways one of which being the research methodology he uses to advance certain political philosophy theories, starting with his critique of Hegelian historicism (despite the apparent fact that the empirical falsifications philosopher never actually read Hegel in original, using instead only a poorly translated synthesis from an undergraduate students’ anthology – see Walter Kaufmann “From Shakespeare to Existentialism: Studies in Poetry, Religion, and Philosophy”, Beacon Press, Boston 1959, p. 88-119, chapter 7: The Hegel Myth and Its Method) to the possibility of his fraudulently using Otto Selz, his professor’s ideas – see Michel ter Hark, Popper, Otto Selz and the Rise of Evolutionary Epistemology – leading up to the question of electoral manipulations via fraudulent political discourses – see Soros, George, "From Karl Popper to Karl Rove - and Back", http://www.project-syndicate.org/commentary/soros36).
[x] Max Weber, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Polirom, 2001, p. 6.
[xi] Ralf Dahrendorf, “Max Weber and Modern Social Science”, chapter 37, Max Weber and his Contemporaries, coord. Wolfgang J. Momsen şi Jürgen Osterhammel (London, The German Institute for History/ Allen & Unwin, 1987), p.577 quoted in Steve Hoenisch, Max Weber’s View of Objectivity in Social Sciences, copyright 1996–2006, www.criticism.com
[xii] Max Weber: Political Writings, “The Nation State and Economic Policy”, p.1
[xiii] Max Weber: Political Writings, “The Profession and Vocation of Politics”, Cambridge Texts in the History of Political Thought, p.367, quoted in Steve Hoenisch, ibid.
[xiv] Ibid.
[xv] Consider Herbert Simon’s limited rationality theory.
[xvi] Naomi Klein, The Shock Doctrine: The Rise of Disaster Capitalism, Penguin, 2007.
[xvii] James, Oliver, ibid., pp. 2-4.
[xviii] Hartman, Robert S., “Formal Axiology and the Measurement of Values”, Journal of Value Inquiry, I (1967), 39.
[xix] McCutcheon, Mark, The Final Theory – Rethinking our Scientific Legacy, Universal Publishers, 2004.
[xx] Steinhardt, Paul J. şi Turrock, Neil, A Cyclic Model of the Universe, http://www.sciencemag.org/, vol. 296, 24 May 2002.
[xxi] Spengler, Oswald, Declinul Occidentului, ed. Beladi, 1996, vol. 1 & 2.
[xxii] Consociational democracy or „konkordanzdemocratie“ (Lehmbruch, 1967 and Lijphart, 1968) is a form of conflict management in deeply divided societies- see Lehmbruch, Gerhard, Consociational Democracy, Class Conflict, and the New Corporatism, paper originally presented at the “Political Integration Round Table“ of the International Political Science Association, Jerusalem September 1974, republished in Philippe C. Schmitter und Gerhard Lehmbruch, eds.: Trends toward corporatist intermediation. Sage: London 1979, 53-61: http://www.uni-konstanz.de/FuF/Verwiss/Lehmbruch/Veroeffentlichung/Jerusale.rtf
[xxiii] Giddens, A., Hutton, W., On the Edge: Living with Global Capitalism, Vintage Books, London, 2001.
[xxiv] The “banality of evil” concept wishes to extend Hannah Arendt’s meaning to the conceptual framework encompassing the political economy of globalisation.


1. Atkinson, Robert, Povestea Vieţii: Interviul, Polirom, 2006.
2. Boudon, Raymond (coord.), Tratat de sociologie, Humanitas, Bucureşti, 1997.
3. Clastre, Pierre, Societatea împotriva statului, Editura Ararat, Bucureşti, 1995.
4. Dobrescu, Paul, Globalizare şi integrare europeană, curs, Masterat în Managementul Proiectelor, 2008–2009, SNSPA, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2008.
5. Giddens, A., Hutton, W., On the Edge: Living with Global Capitalism, Vintage Books, London, 2001.
6. James, Oliver, The Selfish Capitalist, Vermillion, 2008.
7. Klein, Naomi, The Shock Doctrine: The Rise of Disaster Capitalism, Penguin, 2007.
8. Laplantine, François, Descrierea etnografică, Polirom, 2000.
9. Rozanov, Andrew, Who Holds the Wealth of Nations, Central Banking Journal, May 2005, vol. 15, no. 4
10. Spengler, Oswald, Declinul Occidentului, ed. Beladi, 1996.
11. Voinea, Liviu, Corporaţiile transnaţionale şi capitalismul global, Polirom, 2007.
12. Weber, Max, Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Polirom, 2001.
13. Yin, Robert K., Studiul de caz. Designul, colectarea şi analiza datelor, Polirom, 2005.

15 May 2008

apropo de al-Nakba...

Al-Nakba, catastrofa poporului Palestinian, curăţat etnic de zionişti înainte şi după 15 mai 1948, când a fost creat statul Israel! Peste 750,000 de palestinieni au fost la acea dată transformaţi în refugiaţi şi obligaţi să trăiască în condiţii inumane, în tabere pentru refugiaţi organizate de ONU. Aceste tabere pentru refugiaţi ar fi trebuit să servească doar ca soluţie "temporară", până când refugiaţilor avea să li se permită reîntoarcerea acasă, potrivit Rezoluţiei ONU numărul 194 (Dreptul de reîntoarcere), al Convenţiilor de la Geneva pentru refugiaţi şi al unui număr prea mare de Legi internaţionale pentru a putea fi menţionat aici.

Acest lucru nu s-a petrecut încă deoarece, Împăratul Vespasian al zilelor noastre, cunoscut sub numele de Georgică W.(C.) Tufiş, ne arată cât este de tare la aritmetică, atunci când ne demonstrează cum 300 de milioane de americani + 7 milioane de evrei = 307 de milioane de... cowboy aleşi, cu 12000 + 200 = 12200 de focoase nucleare, pentru avizarea amatorilor de întrebări pertinente!

vezi si http://news.bbc.co.uk/2/hi/middle_east/7361036.stm , precum şi Zionismul astăzi http://news.bbc.co.uk/2/hi/events/israel_at_50/israel_today/81068.stm


de Noam Chomsky

Este bine ştiut că adevărul nu este totuna cu realul. Orice iubitor de înţelepciune ştie că adevărul nu este o axiomă, ci doar un simplu discurs ilustrativ, ţinut de învingătorii care rescriu istoria – în vreme ce realitatea este, prin definiţie, independentă de oameni şi de interesele lor meschine. De aceea, încă din vremurile Greciei antice, adevărul a fost mereu căutat şi rămâne şi astăzi un proiect a cărui actualitate a devenit parcă şi mai acută.

Revenind aşadar la vremurile noastre şi la fluiditatea situaţiei politice din Orientul Mijlociu – zona căreia îi este dedicată majoritatea articolelor prezentate aici – dar şi la complexitatea jocului de interese (în primul rând, financiare) al lumii corporatiste în care trăim, este evident că o astfel de carte – în care este analizată moralitatea acţiunilor întreprinse de principalii actori statali de pe scena geopolitică mondială – nu va reuşi, prin natura ei, să ţină pasul cu succesiunea intervenţiilor „fierbinţi“ – nici din această zonă, şi nici de altundeva.

Mai mult, este important să scoatem în evidenţă cvasi-cenzura aplicată acestei personalităţi incomode – oare pentru că spune lucrurilor pe nume, sau mai degrabă din cauza faptului că nu poate fi acuzată de antisemitism? – de nişte persoane care încearcă să prevină creşterea discernământului populaţiei – îngrijorate că acest lucru ar putea fi cauzat de expunerea la polemica incendiară reprodusă în aceste pagini.

Avertismentele lui Chomsky sunt confirmate astăzi de către fostul Şef al forţelor armate americane din Irak, General-locotenent Ricardo Sanchez, care condamna într-un interviu acordat presei la Arlington, lângă Washington, strategia militară americană adoptată în Irak, drept un „coşmar fără sfârşit“ care nu va reuşi decât „să amâne înfrângerea“, declarându-i pe liderii politici americani responsabili pentru această strategie drept „incompetenţi“ şi „corupţi“, şi care ar fi judecaţi pentru neglijenţă în îndeplinirea datoriei de curţile marţiale dacă ar fi militari şi nu civili. Chiar şi actualul Şef al acestor forţe, generalul Petreus – care afirma într-un interviu recent acordat BBC-ului, că „lupta împotriva insurgenţilor va fi un proces de lungă durată, care s-ar putea prelungi multe decenii“ – recunoaşte implicit validitatea comentariilor sale chiar dacă nu pare să inducă însă vreo încercare de a „psihanaliza“ sechelele sindromului Vietnam, în scopul retragerii celor 168 000 de soldaţi americani staţionaţi în prezent, în Irak.

Acest lucru nu va fi făcut până când Casa Albă nu va putea declara (fără teamă de ridicol) că a fost victorioasă în Irak. De aceea, în loc să scadă, numărul trupelor americane în Irak continuă să crească, în „valuri“ care nu reuşesc să reducă însă numărul atentatelor comise de insurgenţi. Conform datelor oferite de grupul McClatchy, un grup recunoscut pentru acurateţea şi onestitatea informaţiilor pe care le oferă, în luna iulie 2007 s-au înregistrat cu 5% mai multe atentate cu maşini-capcană în Bagdad decât fuseseră consemnate în luna decembrie, în vreme ce numărul civililor ucişi în această perioadă a rămas practic neschimbat. Dincolo de aceste statistici sumbre, care infirmă declaraţiile Casei Albe potrivit cărora numărul victimelor înregistrate în rândul civililor s-ar fi înjumătăţit odată cu sosirea altor zeci de mii de trupe americane, în plus faţă de cele deja staţionate în Bagdad, singurul lucru care pare să conteze cu adevărat este ca publicul american să creadă că lucrurile s-au îmbunătăţit.

În fine, un alt lucru care ar fi trebuit poate menţionat dacă Noam Chomsky nu s-ar fi bucurat de această notorietate aproape legendară, se referă la contribuţiile sale remarcabile din domeniul lingvisticii. Pentru cei care ne vizitează planeta mai rar, o mică prezentare a filosofului şi matematicianului Chomsky, menită să completeze celelalte faţete ale acestei personalităţi complexe, apare la sfârşitul cărţii. Dar chiar şi aceste lucruri – care tind să aibă asupra cititorului acelaşi efect pe care-l au catedralele asupra credincioşilor – nu conferă neapărat op-eds-urilor reproduse aici girul credibilităţii absolute.

La urma urmelor, politica – sau mai bine spus, activismul politic – nu are (din fericire!?) nimic în comun cu domeniile cu adevărat ştiinţifice în care excelează acest titan ignorat pentru liniştea Grădinii Raiului; ele sunt complet diferite, uneori chiar contradictorii. Dar, chiar şi în cazul în care cineva ar dori să compare merele cu perele, sau calitatea jurnalistică atribuită acestor studii de caz ale incorectitudinii guvernamentale – aşa cum sunt calificate „minciunile sfruntate şi manipulările“ declaraţiilor publice ale oficialilor administraţiei Bush, de un expert american în domeniul siguranţei naţionale şi informaţiilor secrete – cu realismul politic cu tentă anarhistă al opiniilor expuse în acest volum, indiferent de rezultatul la care ar ajunge, familiarizarea sa cu viziunea politică deţinută de acest monstru sacru îi garantează măcar un exerciţiu intelectual memorabil.

În plus, în cazul în care cititorul acestei cărţi mai este capabil să iasă din tranşeele eventualelor prejudecăţi (nu doar ideologice!) săpate mimetic fie pentru a parveni, fie pentru a da sens şi stabilitate acestei vieţi aflate într-o aparent perpetuă tranziţie post-comunistă – singurele motive imaginabile pentru care cineva ar putea crede în promisiunile panaceului universal al neoliberalismului (care, după cum confirmă şi Chomsky, nu este nici nou, şi nici nu are prea multe în comun cu perceptele clasice ale liberalismului) – dincolo de exersarea viguroasă a neuronilor promisă anterior, îi mai garantăm formarea unei perspective mai complexe asupra realităţilor geopolitice mondiale curente, decât cea pe care o deţinea până la citirea acestei cărţi.

Această perspectivă substanţial îmbogăţită va cuprinde şi realităţile economice aferente celor geopolitice – aşa cum este, de pildă, cazul logicii perfecte care poate duce la… concluzii nebuneşti, cum sunt cele ale unui economist-şef al Băncii Mondiale, care încuraja practica depozitării deşeurilor toxice în ţările cu cele mai mici salarii, justificându-şi poziţia prin argumentul, „impecabil“ în opinia sa, că „măsurarea costurilor cauzate sănătăţii de poluare depinde de câştigurile anticipate obţinute în urma creşterii morbidităţii şi a mortalităţii“)…

Evident, adevărul este o alegere – până şi Descartes recunoştea că se poate nega evidenţa; de aceea există şi posibilitatea refuzului de a mai asculta şi altceva în afara muşcăturilor sonore ale ştirilor NATO, în care sunt relatate isprăvile de vitejie din războiul Statelor Unite împotriva terorii… morilor de vânt… reproduse servil şi necritic de corul canalelor mediatice româneşti – un cor care, aşa cum am mai spus-o şi altă dată, nu şi-a schimbat decât dirijorul…

Tocmai din acest motiv, înainte de a vă ura „poftă bună“, vă invit să gustaţi un fragment din ceea ce urmează:

Modelul de „servilism conformist“ este vechi de când lumea. De aceea, cel care a fost nevoit să bea cucută a fost cel acuzat că „a corupt tineretul Atenei“ cu „zei falşi“, şi nu cei care-i slăveau pe adevăraţii zei ai sistemului doctrinal. O parte însemnată a Bibliei este dedicată unor oameni care condamnau crimele de stat şi practicile imorale. Ei sunt numiţi „profeţi“ – o traducere dubioasă dată unui cuvânt obscur. În termeni contemporani, aceşti „profeţi“ erau „intelectuali dizidenţi“. Nu mai este nevoie să reamintim felul în care au fost trataţi: mizerabil, conform normei aplicată tuturor dizidenţilor. […]

Dogmele care susţin nobilitatea puterii statului sunt aproape invulnerabile, în ciuda erorilor ocazionale şi eşecurilor pe care criticii îşi pot permite să le condamne. Un adevăr predominant a fost exprimat, acum două secole, de preşedintele american John Adams: „Puterea crede mereu că are un suflet mare şi o perspectivă care depăşeşte cu mult înţelegerea celor slabi“. Aceasta este rădăcina adâncă a combinaţiei de sălbăticie şi ipocrizie care infectează mentalitatea imperială – şi într-o anumită măsură, fiecare structură de autoritate şi dominaţie.



30 Apr 2008

Eterna tranziţie către nicăieri şi perpetuitatea stării de şoc

NATO ţie, Dă-mi-o mie: Un joc de societate [corporatistă] în haine civile (II)

Bucură-te, cu docilitatea mioriţei regresate de pe urma prea deselor sprinturi în codrul frate, că tocmai când credeam că am ajuns în sfârşit la „limanul istoriei“, ne-am trezit brusc sub electrozii terapiei de şoc a pieţei… liberă să pună în sfârşit monopol pe ideologie!…

Rămâi aşa, cu faţa înţepenită în rictusul bucuriei clovnului la auzul lătrăturilor câinelui de pază al Statelor Unite, atunci când te cheamă să vii în turma unicului bloc militar al planetei. Ca să-ţi arăţi recunoştinţa faţă de câinele NATO, adaugă un zâmbet credincios ficţiunilor revizioniste din care este fabricată această notă de subsol a istoriei moderne a daco-românaşilor, scrisă la început de aprilie a.c.… Bucură-te domol, ca să nu-l superi cumva cu păcălelile obişnuite la început de aprilie şi sărbătoreşte, în linişte (de care s-ar fi putut mândri până şi Frontul Salvării Naţionale!) şi consens (netulburat de mâna de anarhişti romantici doborâţi de bravii noştri mascaţi pentru orice eventualitate, deşi fuseseră mai cuminţi decât era odinioară patetica galerie de majorete a echipei de fotbal numită F.C. „Progresul“) victoria cruciadei corporatismului mondial…

Aplaudă cadenţat, la fel cum ai făcut-o şi ultima dată când au curs bombele câinelui de pază al economiei de piaţă… atât de aproape de casă, nu doar peste podurile de pe Dunăre, dar şi peste televiziunile cu jurnalişti care îndrăzneau să protesteze împotriva testării doctrinei Şocului şi Evlaviei… pentru dominarea rapidă a adversarului – în traducere eminesciană: pentru împlinirea necesităţii ca invadatorul să controleze mediul celui pe care îl atacă [adică, „râul (şi) ramul (tău), mi-e prieten numai mie“, iar pe tine te voi bombarda până vei fi incapabil să mai rezişti]; în fine, dacă preferaţi totuşi varianta originală, atunci încercaţi "Shock and Awe: Achieving Rapid Dominance" http://www.sourcewatch.org/index.php?title=Shock_and_awe)

Ovaţionează succesul doctrinei Şo-pe-ei şi reuşita acaparării petrolului irakian şi a nivelării cioturilor ieşite în cale: victime „colaterale“, suspecţi şi, în foarte rare cazuri, „combatanţi inamici“ (nu „prizonieri de război“) – că doar de-aia eşti preşul unicului bloc militar al planetei, ai cărui soldaţi pot face ce vor cu cei pe care i-au împachetat ca pe nişte colete, după exemplul doctorului Ewen Cameron şi practicilor sale inumane, reproduse în manualul CIA „Kubark“ de interogare a suspecţilor răuvoitori şi profund refractari sadismului metodelor sale de spălare pe creier – http://www.gwu.edu/~nsarchiv/NSAEBB/NSAEBB27/01-01.htm) – aceleaşi colete la care să poţi întoarce capul în cealaltă parte când au trecut, în ciuda dezminţirilor Comandantului (de pe corveta) României, şi pe aeroportul Kogălniceanu, în drum către Guantanamera Bay!)…

Scandează numele noului împărat Vespasian, aka Georgică W. C. Tufiş, în varianta modernă a cowboyului semidoct, care a dat curs unuia dintre cele mai ruşinoase acte legislative din toată istoria SUA, aşa-numitul The Military Commissions Act - http://www.aclu.org/safefree/detention/commissions.html - prin care a aruncat la gunoi Constituţia SUA şi principiul Habeas corpus (destinat protejării individului împotriva arestării sale ilegitime, pe timp nelimitat), un decret menit să-i imunizeze pe oficialii de la Casa Alba-Neagra de prevederile Legii Crimelor de Război, în care se încadrează şi atacurile sale „anticipative“…

Răsuflă uşurat că securiştii lor au fost mai tari decât securiştii noştri, chiar dacă nu au fost chiar pe fază la Reînceputul istoriei, pe 11 septembrie 2001… când probabil se nimerise să fie de gardă la Pentagon, ideologul de serviciu, Francis Fukuyama!

Continuă să dai cu „săru’ mâna“, că doar de-aia a cheltuit agenţia securiştilor CIA-ului, lucrând sub acoperire USAID, mai bine de 600 de milioane de dolari din ’90 încoace pe fundurile noastre statornice încă de pe vremea lui Burebista, ca să stăm pe ele şi să aplaudăm adeziunea noastră deplină la versiunea americană de „comerţ liber şi democraţie neo-conservatoare“, aşa cum o făceam odinioară la congrese…

Laudă oportunitatea excluderii din economie a unei părţi importante din populaţia ţării (şi trimiterii sale la cules de căpşuni!) de când ne închinăm la sfânta treime a pieţei libere, în numele privatizării (mai precis, este vorba despre eufemismul prin care se face referinţă la transferul activelor statului în mâinile câştigătorilor tranziţiei, în schimbul debitării conturilor aceluiaşi stat gogoman cu datoriile acestor întreprinzători şmecheri – că doar nu economisind din salariile socialiste s-a căpătuit această clică parvenită de hoţi de buzunare publice!), liberalizării economiei (mai precis, a creării unor zone libere de restricţii pentru fraudarea în stil free-wheeling a fraierilor!) şi a sfintei reduceri la sânge a cheltuielilor sociale, (Idi) AMIN!

Exprimă-ţi adeziunea, alături de toţi „oamenii de bine“ care se uită (şi câştigă!) la Surprize-suprizele dispariţiei solidarităţii sociale în această ţară grefată acum de inegalităţi economice groteşti şi refuză să mai asculţi altceva în afara muşcăturilor sonore ale ştirilor NATO, în care sunt relatate isprăvile de vitejie din războiul Statelor Unite ale Americii împotriva terorii… morilor de vânt… reproduse servil şi necritic de corul aplaudacilor din canalele de scurgere ale mediei româneşti – un cor care deocamdată nu şi-a schimbat decât dirijorul.

Bucură-te ca la sosirea în al nouălea cer, îţi zic, şi să nu îndrăzneşti cumva să citeşti cărţi subversive precum Intervenţiile lui Chomsky, sau Doctrina Şocului, de Naomi Klein, sau şi mai rău, să te abaţi pe site-urile vreunei organizaţii obscure, cum ar fi… BBC-ul http://news.bbc.co.uk/go/pr/fr/-/2/hi/europe/7384679.stm unde ai putea afla cum au prelevat organe de la vreo trei sute de sârbi luptătorii albanezi pentru demografie (cărora le-a făcut ţară în Europa 'telectualul Georgică W.C.), cu care să scoată şi ei un ban (reparaţii de război?) de la nevoiaşii petrolişti arabi… Bucură-te, îţi zic, că altfel te ia mama dracului!


26 Mar 2008

NATO ţie, Dă-mi-o mie: Un joc de societate în haine civile

Bucură-te cum s-a bucurat Bucuroiu că între 2 şi 4 aprilie vom sărbători, în mica noastră periferie capitală, devenită temporar Buricureştiul (sic!) Alianţei imperialismului militar, economic (în forma exploatării resurselor dezumanizate din grija obţinerii unui profit net cât mai gras!) şi, bineînţeles, intelectual (în forma neo-conservatismului cu neverosimile pretenţii liberale!), victoria Doctrinei Şocului şi Evlaviei… pentru dominarea rapidă a adversarului (mai precis, doctrina războiului purtat pentru acapararea petrolului irakian - sau, în original, "Shock and Awe: Achieving Rapid Dominance" vezi http://www.sourcewatch.org/index.php?title=Shock_and_awe) folosită nediscriminat împotriva cioturilor aflate în cale: victime „colaterale“, suspecţi şi, în foarte rare cazuri, „combatanţi inamici“ (nu „prizonieri de război“, că doar de-aia eşti cel mai puternic, ca să-i poţi numi cum îţi vine la îndemână pe cei pe care i-ai împachetat ca pe nişte colete, după exemplul doctorului Ewen Cameron şi practicilor sale inumane, reproduse în manualul „Kubark“ de interogare a suspecţilor răuvoitori - vezi http://www.gwu.edu/~nsarchiv/NSAEBB/NSAEBB27/01-01.htm) - la care să se poată întoarce capul în cealaltă parte atunci când au trecut, în ciuda dezminţirilor Comandantului României, şi pe aeroportul Kogălniceanu, în drum către Guantanamo Bay!)…

Bucură-te, îţi zic, că altfel te ia mama dracului!

8 Mar 2008

Strigoiul nihilist

Stupize-stupize pentru cei pro-da-mulţi:
Invitaţii emisiunii: Moş Gerilă şi cei patru zeci, sute şi mii de HOŢI de... buzunare publice!

Platon susţinea că sufletul este prins în capcana trupului, iar nevoile acestei temniţe de carne îl violează şi-l compromit – deh, aşa-i la puşcărie! – ameninţându-l cu dominaţia celei mai inferioare porţiuni ale sale – nu, n-aţi ghicit la care porţiune făceam referinţă: despre apetit era vorba în propoziţie!

De mai bine de 18 ani, de când trupurile românilor au fost puse la îngrăşat, iar minţile le-au fost puse la cură de slăbire, tot aşteptăm, cu zâmbet de telenovelă pe buze, să vină odată Crăciunul înţelepţirii (sic!) noastre, colindând pe la uşile în spatele cărora, spune povestea, că ne-ar aştepta cadourile noii orânduiri… capitaliste!

Şi tot colindăm – mai mult în cealaltă parte, aia din care fac crucea fotbaliştii – şi primim nişte căpşuni, după care ne întâlnim cu băieţii cei mari şi răi, care ne bat (în spiritul Crăciunului!) şi ne iau căpşunile abia primite, dar noi nu ne lăsăm cu una cu două şi pornim din nou să colindăm şi primim alte căpşuni, mai colindăm puţin, după care primim şi mai multe căpşuni, până când ne trimit arrivederci pe-acasă dacă strâmbăm din nas când primim mereu aceleaşi căpşuni încercând, în schimb, să ajungem la celelalte cadouri care ne-au fost promise (de Crăciunul împuşcatului!), intrând pe uşa din dos, şi iar colindăm, şi tot aşa!…

Nu vrem însă niciodată să învăţăm că în capitalismul fascizat de Taica Hayek, de Unchiul Miltie (aka Milton Friedman) sau de simpaticul de Mises, aspiraţiile de transcendenţă ale locuitorilor balonului dâmboviţean de mizerie stătută, în care fermentează speculaţiile capitalismului de cumetrie şi alba-neagra contabilităţii dubioase – un New Bişniţ (aka RIFF Holding International http://riff.ro/) din care apar profiturile delicvente ce alimentează consumismul frenetic, de tip "easy come, easy go"... în paradisuri fiscale aflate departe de ochii fiscului – sunt reduse (cu bună ştiinţă şi rea credinţă!) la mimetismul unui exerciţiu de imagine prin care se încearcă redarea cât mai fidelă a numitorul comun – în variantele tele-shopping-ului, e-misiunilor Monicăi C. sau FTV-ului, dacă preferaţi varianta luxoasă a fâţelor tractoriştilor bucureşteni (pentru cei nedumeriţi, este vorba despre tractoarele cu mărci aspiraţionale, de genul Q7 şi de şoferii lor cu un IQ de 7, precum şi de tracţiunile în 4x4 - pe bancheta din spate - ale prea-fardatelor trofee aparţinând parveniţilor câştigători ai tranziţiei!) ale căror aspiraţii de transcendenţă, repet, se reduc (mai ceva ca fustele de crăciuniţă!) la o călătorie până la ultimul etaj al shopping mall-urilor…

Unii oameni cred în viaţa de apoi. Eu nu, după cum se vede din titlului ataşat – titlu care şi-ar dori să vă îndemne să vă sculaţi, voi oropsiţi ai sorţii!… împotriva acestor evazionişti fiscali, antreprenori speculanţi ai coşmarului funebru al unei pieţe liberă să pună monopol pe ideologie – pe care fie că îi votaţi o dată la patru ani, pentru a le oferi justificarea ţinerii frâielor din jurul gâturilor voastre, fie că îi suportaţi atunci când vă dau un salariu de mizerie, să le rămână şi lor acolo măcar de-un tractor 4x4, dacă nu de-un tanc adevărat, cum este Hummer-ul! Acum că am trecut de pacostea introducerii şi am ajuns la momentul realităţilor, v-aş propune să evităm să mai fim vagi şi să începem să spunem lucrurilor pe nume – sau chiar să ataşăm lucrurilor câte un nume!

Înainte de a face acest lucru însă, aş dori să vă relatez o mică glumă proastă, făcută de Institutul-institutelor culturii româneşti de Ziua îndrăgostiţilor, când a stricat plăcerea melomanilor aflaţi la Ateneul Român pentru un concert al Cvartetului Belcea. Angajaţii lui musiu Patapievici nu au reuşit să întrevadă, de-acolo din sferele înalte (dar bine încălzite şi capitonate corespunzător!) ale acestei culturi mici (în care se află fundurile domniilor lor şi inimile noastre patriote!), potrivirea datelor acestui concert, cu sărbătorirea americană a Valentinului, preluată de la stăpânii lumii şi sărbătorită cu sfinţenia de rigoare!

Astfel, pe un fundal grotesc de muzak (pentru cei nedumeriţi a doua oară, este vorba despre muzică uşoară produsă de tot soiul de karaokişti afoni – din cei care apar la varianta mioritică a emisiunii de karaoke, numită "Mega Star" – care contribuie la poluarea fonică de la mai toate posturile de radio băştinaşe, cum ar fi, de pildă, Radio 22 şi jumătate - ăia care trag în ascultători cu bâlbâieli la trioletă, de genul: A fost odată ca-ca niciodată!...) membrii acestui cvartet, laureat în alte lumi (mai împăcate cu purcoiul de bani pe care-l are), au înfruntat, cu stoicism, duduielile ritmate de afară, (unde numărul decibelilor ar fi fost în exces chiar şi pentru Guantanamo Bay!).

Personal, nu am mai trăit o asemenea experienţă înjositoare… Ceea ce le-a fost şi mai greu artiştilor să îndure a fost du-te-vino-ul din sală, care s-a petrecut pe toată durata concertului, că deh, numai semi-vip-uri cu invitaţii, care se comportau de parcă ar fi vrut să se zbânţuie pe-afară, pe la flăcăii constipaţi!... De-aia nici după ce au primit de la Dragobetele-şef şi de la cei trei subalterni ai săi, verzele omagiale, tot nu le-au dat cu bis la mocoflenderii – care au mai şi aplaudat atunci când le-a venit lor îndemână!

Manele şi telenovele: Hai Rrromânica! Stupize-stupize pentru cei pro-da-mulţi! Ajungi la un moment dat să realizezi că, dacă faci galerie, ajungi mai departe decât o vei putea face folosind vorbe alese. Băi elitistule, unde te trezeşti? Habar n-ai tu cum (nu) merg lucrurile pe-aici, pe la noi!...

Uite aşa, dintr-una într-alta, am fi ajuns la subiectul datului în vileag de astăzi: micuţa cultură a românaşilor verzi ca… broasca, şi reprezentanţii acesteia printre cititorii de rând – mă rog, pe unii dintre aceştia, că doar n-o să începem acum să-i vorbim de rău pe toţi participanţii la prea transparentele licitaţii pentru manuale şcolare…

Numai că demascarea neprofesionalismului care domneşte în sânul unui mic centru de cultură şi care, în ciuda numelui rezonant – Oxford Educational Centre http://www.oxford.ro/(pardon, Center, c-aşa-i în acte, chiar dacă despre Oxford-ul englezesc era vorba!), nu este practic decât o librărie aflată chiar în inima dezinteresată a foarte micului Periş al Balcanilor – va trebui să mai aştepte până data viitoare. Neprofesionalismul unei foste profesoare de limbă engleză, Geta Purdea, şi mişmaşurile grecoteiului ei şef, Petros Papasaratopoulos, care stă mai mult prin Bulgaria – spun gurile rele că asta ar fi din cauze care ar începe cu Inter– şi s-ar termina cu –pol sunt un mezelic faţă de profesioniştii care după ce au desfiinţat o ţară – mă rog, o federaţie, cum a fost cea Yugoslavă – acum sancţionează victoria demografiei împotriva democraţiei!

Întrerup aşadar acest op-ed în punctul în care am rămas practic fără cuvinte care să poată fi publicate, din respect pentru cei care suferă atât de aproape de noi!



Stupize-stupize pentru cei pro-da-mulţi: Invitaţii emisiunii: Moş Gerilă şi cei patru zeci, sute şi mii de HOŢI de... buzunare publice!

Repriza a 2-a a Scrisorii (cu picioarele) deschise:

Fiind nevoit să mă întrerup pentru un moment de reculegere la autopsierea cadavrului Serbiei – ei bine, NU, nu este o figură de stil, din păcate, dacă până şi Human Rights Watch afirmă acum că într-adevăr este posibil ca un număr de până la 300 de sârbi din Kosovo să fi fost omorâţi, în 1999, pentru prelevarea organelor interne şi comercializarea acestora în ţările arabe < http://news.bbc.co.uk/go/em/fr/-/2/hi/europe/7384679.stm > – făcută de pricepuţii doctori ai fabricii de fericire albaneză (Carla del Ponte et al), voi mai prelungi puţin pauza, pentru a explica oportunitatea acestui titlu. Fac acest lucru nu doar din cauza faptului că presupusul cadavru pare să se mai zbată încă, ci şi pentru explicarea metaforelor alese deloc întâmplător ca suport de curs

Astfel de fabrici de fericire ce urmăresc crearea Omului Nou (aceeaşi clonă pupincuristă pe care şi-ar fi dorit-o şi Ceauşescu!) sunt, generic vorbind, suma tuturor întreprinderile animate de logica găunoasă a obţinerii profitului de pe urma altor proşti – care nu s-ar ridica, vezi Doamne, la înălţimea ştachetei cu morcov, cocoţată de ei pe eşafodul de mucava al piramidei lui Maslow – începând de la neo-conservatoarele maşinării ale multinaţionalelor, şi terminând cu animatorii micilor ciubucuri familiale (făcute invariabil în detrimentul statului român!).

Metoda ingineriei genetico-eugenică prin care se urmăreşte crearea acestui Om Nou este, aşa cum o spunea turnătorul (la securitatea MI5-ului!) de George Orwell, în binecunoscutul său roman 1984, să „Vă golim de conţinut, după care vă vom umple cu noi înşine“… Ea este dispersată difuz între cei doi poli ai globalizării: Hollywood-ul, pentru cei care au simţul umorului (în varianta făcutului haz de necaz!) şi NATO, pentru cei care nu-l au.

În fine, pentru că nu se cuvine să întind la nesfârşit răbdarea cititorului cu un index al metaforelor folosite în această încercare jurnalistică de teoretizare a prezentului curent, pentru cei care au priceput bătutul şeii, voi intra, în sfârşit, în subiectul început data trecută. Unul dintre multele ateliere de manufactură prin care Rrromânica vrea să intre în capitalism – o biată piuliţă (ruginită!) din angrenajul acestei maşinării de însămânţat globalizare – este şi librăria impropriu numită Oxford Educational Centre (na, că iar am greşit spelling-ul!)…

Cu încăpăţânarea celui care şi acum, la aproape 9 ani de la revenirea faptică pe plaiurile balcaniadei mioritice, refuză să se întoarcă spiritual pe aceste meleaguri înţepenite în mentalitatea celor care au plănuit şi realizat (şi profitat de urma ei!) Revoluţia de Stat (sic!) din decembrie 1989, voi proceda la fel ca strigoiul micului gigant agitat al lui Milton Friedman – comparaţia cu acest doctor Mengele al „ştiinţei“ economiei se referă, bineînţeles, doar la metodă – lăsând pisica mai ştiu eu cărei participări a subsemnatului la evenimentele sus-menţionate (într-un sac prea prăfuit de trecerea timpului ca să mai trezească interesul cuiva!), pentru a mă ocupa de particularitatea contextului în care madam Purdea îi administrează afacerile bulgarului Petros Papasaratopoulos - deţinător al uneia dintre francizele Oxford University Press pentru Europa extremei estice a Balcanilor - către un inevitabil faliment.

Baba Geta (cum o alintă pe la spate proprii ei angajaţi) ţine (cu nepricepere, dar cu o autoritate paranoică, demnă de o cauză mai bună!) frâiele unei afaceri care ar putea fi profitabilă (nu doar financiar!) dacă ar beneficia măcar de ochiul chiorului providenţial, în ţara orbilor incompetenţi care fac legea în acest domeniu crucial al educaţiei. Văzând-o în acţiune, ajungi chiar să-i dai dreptate lui nenea Miltie – gândind, cu obiectivitate, că poate nu ar strica puţină militărie deontologică unor dinozauri ca ea, care-şi apără cu străşnicie… „sărăcia, şi nevoile, şi (bineînţeles…) neamul“.

Bio-ener-Geta are norocul să-şi poată ascunde nepriceperea managerială sub un nume cu rezonanţă: Oxford University Press. Este singurul lucru care vinde de fapt aceste cărţi de o valoare incontestabilă; între altele fie spus, subsemnatul a predat şi el cândva limba engleză, după astfel de cărţi, la… Londra! În plus, ea beneficiază şi de conexiunile Old Girl’s network-ului (99% dintre profesorii de limbă engleză din România fiind femei!) care trudeşte în patria transfugilor balcanici să-şi înveţe băştinaşii ca brazii regulile gramaticale ale limbii ţării de destinaţie. Astfel, printre timpii Prezentului imperfect şi Mai mult ca deşteptului, ea poate avansa, la umbra nucului îmbătrânit (de vreo 12 anişori!), cauza unor astfel de manuale de limbă engleză precum este „English Horizons“ (http://www.oxford.ro/?page=17&caid=4415).

Pentru a nu fi acuzat de rea-voinţă, voi face încă o mică paranteză pentru a mai adăuga faptul că, începând cu nefericitul titlu English Horizons – o mostră de incorectitudine politică pentru societăţile multiculturale în care această limbă este vorbită curent – şi continuând cu primul exerciţiu de conversaţie, pe marginea unei caricaturi cu doi băieţi şi un căţel numit „Frisky“ (ceea ce, între altele fie spus, înseamnă mai degrabă excitat sexual, decât jucăuş), din dorinţa satisfacerii prea multor orgolii de autor, a apărut acest best-seller al licitaţiilor de manuale – o chestie prea voluminoasă ca să poată fi parcursă în întregime, chiar şi de către elevii care studiază limba engleză (ca primă limbă străină) până la 160 de ore anual!...

Şi pentru că tot a venit vorba despre licitaţiile apărătorilor de neamuri, Geta P. – una dintre sutele de hoţi din buzunarele găurite ale acestei ţărişoare, cărora le place să-şi metaforizeze ciubucul făcut cu statul român drept „abnegaţia antreprenorului cu suflet mare şi patriot“ – are, dincolo de acest Old Girl’s network, antene cu legături de sânge la capetele bine înfipte în… aparatul central al administraţiei acestei mahalale europene.

Astfel de conexiuni se pot dovedi (sau, nu!) a fi de mare ajutor la vremea binecunoscutelor licitaţii pentru manuale… dar ele justifică doar parţial titlul. Nu voi mai adăuga nimic la tot ceea ce s-a spus deja despre acest subiect; nu mă voi referi nici măcar la slalomul legislativ (al unor practici cvasi-generalizate printre angajatorii din România!), care permite aplicarea unei perioade de probă pentru acoperirea perioadelor mai aglomerate din calendarul unei firme mici… Nu voi face referinţă nici chiar la ubicuul motiv – panaceul justificărilor oricărui divorţ – al nepotrivirii de caracter, invocată invariabil la sfârşitul tuturor acestor căsătorii de probă. În fine, nu voi face referinţă nici la micile, dar inerentele artificii contabile din care alţi hoţi de buzunare publice, mai pricepuţi decât ea, îşi cumpără astăzi tractoare 4x4 pentru mănoasele câmpii bucureştene…

Singura indiscreţie care nu poate fi tăgăduită este amănuntul lipsei de licenţe justificative pentru toate computerele şi programele aferente micuţei librării, care poartă numele Oxford-ului prin mahalaua balcanică, unde „Centre“ se scrie „Center“. Cel puţin aşa era pe vremea când ne-am cunoscut, la începutul aglomerat al acestui an, pe când Center-ul (Ha!) se afla într-o foarte mare nevoie de ajutor…

Se prea poate însă ca de la primul articol care viza mica librărie cu nume mare, această situaţie să nu mai fie de actualitate. Parţial, separarea articolului în două „reprize“ a vizat tocmai oferirea posibilităţii remedierii acestei situaţii. Evident că Geta Purdea nici nu contează; nu contează nici măcar faptul că nu se va găsi probabil nimeni să o întrebe de sănătatea computerelor firmei pe care o gestionează: Geta nu este decât un sindrom al stării de fapt la care se face aluzie în titlu, şi în care Hoţul neprins este… antreprenor român!



22 Feb 2008

De la Hegel la Nagel: Monologica unei perspective… prolixe!

Perspectivă de Niciunde

Dacă dragostea de înţelepciune ar putea îmbătrâni vreodată, multe cărţi – printre care s-ar număra, evident, şi Perspectiva de Niciunde – nu şi-ar avea sensul. Detaşându-ne un pic de această salvă de avertisment, trasă pentru obiectivarea demersului de a-l repune în drepturi pe filosoful Thomas Nagel – în ochii cititorului român, care nu l-a citit deja în original – voi sublinia câteva dintre provocările acestei întreprinderi problematice.

Mai întâi însă, mi-aş permite să adaug – pentru cei care nu ştiau deja acest lucru – faptul că preocupările lui Thomas Nagel depăşesc cu mult aria filosofiei mentalului – el fiind nu doar autorul celei mai faimoase critici făcută descrierilor reducţioniste din acest domeniu, Ce înseamnă să fii un liliac – dar aducând totodată contribuţii însemnate la cercetările efectuate atât în domeniul deontologiei, cât şi în cel al teoriei morale şi politice liberale.

Tocmai din acest motiv, prima provocare a constituit-o găsirea celei mai adecvate formule prin care să fie tradus titlul acestei cărţi – frapant de similar cu titlul romanului scris la sfârşitul secolului al XIX-lea, de socialistul utopic William Morris (Ştiri de niciunde). Chiar dacă asemănările dintre aceste două lucrări se opresc aici, au existat numeroase momente de-a lungul acestui exerciţiu de fidelitate, în care paralela cu romanul cu vagă tentă ştiinţifico-fantastică, nu a părut total deplasată.

După negocierea acestei prime încercări au urmat alte provocări, mult mai serioase, cauzate de faptul că termenii filosofici folosiţi în această carte nu au un corespondent direct în cercetările filosofice întreprinse în limba română, care nu s-a adaptat încă suficient să poată face măcar distincţia dintre liberalism şi libertarism (sic!). Pentru exemplificarea acestei stări de fapt, voi menţiona cazurile agenţiei, sau pe cele ale circularităţii şi consecvenţialismului – nişte „furculisioane“ pe care m-am văzut nevoit să le inventez din cauzele menţionate – precum şi ale unor variante ale utilitarismului, sau cauzalităţii, mergând chiar până la absenţa unui corespondent al liberului arbitru – pentru care am folosit termenul de voinţă obiectivă.

În plus, Thomas Nagel face la rândul său uz de astfel de licenţe filosofice atunci când foloseşte verbe modale auxiliare drept verbe predicative – aşa cum se întâmplă, pentru exemplificare, în cazul lui to will – în scopul, aş îndrăzni să speculez, realizării unui grad superior de obiectivare a rigurozităţii aplicării metodelor epistemologice folosite de Kant, în domeniul filosofiei morale.

Desigur, este posibil ca Davidson să aibă perfectă dreptate atunci când respinge ideea unei scheme conceptuale care, deşi respectă condiţiile necesare aplicării sale universale, este atât de diferită de propria noastră schemă, încât principiile sale ar putea rămâne perpetuu „intraductibile“.

În fine, m-am confruntat cu dificultatea intrinsecă a negocierii şicanelor unui text de o asemenea factură, în care mintea strălucitoare a lui Thomas Nagel se aseamănă unui bolid ce se apropie în mare viteză, şi cu faza mare aprinsă. Această lumină orbitoare surprinde venind din partea cuiva care părea să ştie ce înseamnă să fii ca un liliac… Aşa cum se întâmplă atunci când descrie un punct de vedere similar unei viziuni telescopice, rezultând dintr-o serie interminabilă de obiectivări succesive… care par să înghită, cu apetitul insaţiabil al unei găuri negre, orice diferenţiere în masa „oamenilor obişnuiţi“, aruncaţi într-o groapa comună spartană, fie din cauza faptului că erau femei [toate exemplele date în primele nouă capitole au protagonişti masculi – până şi pisicile sunt motani deşi, toate animalele ar trebui, în limba engleză, să fie de genul neutru!], fie din cauza faptului că nu deţineau cunoştinţe fundamentale de electromagnetism, sau de fizică cuantică, sau fiindcă nu avuseseră habar până atunci că niciun sistem axiomatic finit nu poate fi, în acelaşi timp, complet şi necontradictoriu!...

Evident, anumite lucruri sunt, prin natura lor, dificil de înţeles. Thomas Nagel nu scrie aici un text gata digerat – sau, dacă preferaţi, un Readers’ Digest, prin care se urmăreşte popularizarea ştiinţei – drept pentru care nu este dispus să îşi trivializeze argumentul, degradându-i ascuţimea halucinantă în democraţia numitorului comun, depersonalizat până la os, de dragul popularităţii…

Dimpotrivă, el nu doar că evită să camufleze ariditatea ascensiunii către obiectivitate, dar mizează totul pe atracţia irezistibilă a dificultăţii. Recunoscând capacitatea indubitabilă a complexităţii de a incita intelectul, el supralicitează, părând adeseori că urmăreşte să provoace, în mod deliberat, cât mai multă zarvă între neuronii cititorului neavizat – un cititor pe care-l poate aduce chiar în pragul prăpastiei filistinismului.

Dincolo de aceste neajunsuri, pe care nu putea să le evidenţieze decât un traducător cârcotaş – exasperat de piedicile suplimentare pe care i le-a pus în calea fidelităţii prea timoratul editor american, care nu a cutezat să îndrepte niciunul dintre derapajele de limbaj şi inadvertenţele gramaticale, dintre care nu lipsesc infinitivele cu adverb intercalat, sau virgula pusă înaintea lui etcaetera – precum este cel care scrie aceste rânduri, veştile bune sunt că această carte reprezintă un curs intensiv de înţelepţire (sic!).

Astfel, chiar dacă vectorul timp este abordat abia la sfârşitul acestei cărţi, explorarea lanţului obiectivărilor succesive – ce se petrec în ritm de Bolero ravelian – constituie provocarea de a înţelege dacă viziunea telescopică a perspectivei lui Thomas Nagel reprezintă doar o metaforă menită să ilustreze curgerea ireversibilă a timpului – de la Marea Explozie, cunoscută sub numele de Big Bang, şi până la eventuala implozie a tuturor universurilor paralele – care scurtează corespunzător perioada în care omul şi-ar putea depăşi impulsul religios – acompaniat sau nu de prezenţa protectoare a vreunei fiinţe supreme – de a crede că este buricul pământului, sau dacă, dimpotrivă, în scurta călătorie a vieţii sale prin atmosfera rarefiată care înconjoară acest veritabil Turn de Fildeş va ajunge, la un moment dat, să descopere fabula păianjenului nihilist, al cărui suflet se umpluse cu senzaţia de claustrofobie pe care o încearcă cel care cucereşte Everestul.