3 Feb 2009

Corporatismul – fascism cu faţă umană:

Ehei, dragii moşului, a fost odată ca niciodată că de n-ar fi… nici c-ar mai fi (!), cândva demult, în secolul trecut, pe la sfârşitul deceniului nouă, pe când propaganda deşănţată a Occidentului tuturor posibilităţilor, bunăstării şi libertăţii liberale adusese, la capătul unei extrem de costisitoare curse a înarmărilor, pe marele urs sovietic, împreună cu toţi „puii“ săi (mai mult sau mai puţin ascultători, dar tot atât de înfometaţi pe cât era şi el!) într-o sărăcie lucie, cu iz de faliment, care-i îndemnă pe toţi la o lungă şi profundă hibernare!

Cam în felul acesta trebuie să se fi petrecut serile majorităţii celor care citesc aceste rânduri invitaţi în Tunelul Timpului (pierdut!) să reviziteze serile în care ascultau zgribuliţi – din cauza frigului din apartamentele neîncălzite… pentru achitarea datoriilor către acelaşi Occident – fie poveştile părinţilor lor, fie pe cele ale postului de radio Europa „Liberă“ unde era anunţat (cu obiectivitatea oricărei gazete de perete!) cum fuseseră împuşcaţi de „Tiran“ circa 60000 de oameni la Timişoara – între un sfert şi aproape o treime din populaţia celui mai occidental oraş din România.

Chiar dacă cifrele oficiale aveau să ateste ulterior faptul că numărul victimelor vânătorii ideologice şi incompetenţei puciştilor-revoluţionari fusese, de fapt, maliţios exagerat, acest „amănunt istoric“ nu avea să ne determine să dorim să mai şi ieşim vreodată din tranşeele ideologice care-au împărţit societatea în „nostalgici“ şi „întreprinzători“ – un fel de joc de-a „hoţii (activelor statului) şi vardiştii…“ nătărăi ai Estului Sălbatic al Europei, care acompaniază schimbarea de regim petrecută atunci.

Pentru a păstra nealterată cea mai nouă reţetă hollywoodiană de pâine şi circ, în care firul epic al contextualizării diacronice a poveştii este deşirat într-o manieră care-i permite „conservatoarei“ Ariadna să revină mereu în punctul din care a plecat, vom face un salt epic, înapoi la zilele noastre, pentru a remarca faptul că, la aproape două decenii de când se cântă în cor prohodul istoriei – în varianta Şi Mai Noului Testament Liberal, scris de japonezul Francisc (Fukuyama) şi împănat cu tot felul de scheme piramidale destinate parvenirii sociale – această clonă monstruoasă a corporatismului – pe care o regăsim la toate regimurile care au adoptat necritic dogmele Consensului de la Washington – este la rândul ei falimentară!

Întreaga pseudo-ştiinţă a eficientizării exploatării resurselor umane – de la primul episod din telenovelele taylorismului şi fordismului ajungând până la mecanismele relativ mai subtile de organizare formală a muncii, precum „6 Sigma“ sau „Lean Manufacturing“ – are drept unic scop dresarea oamenilor într-o turmă globalizată, care să producă mai eficient, să consume cât mai mult şi să trăiască, din credit, o viaţă mediocră, dedicată satisfacerii mimetice a unor false nevoi.

Din păcate, trezirea la realitatea falimentului pare să fie chiar mai stridentă decât s-a vrut chiar şi mitica sirenă trasă (de păr) de comunistul Vasile Roaită. Ideologia falimentului ciclic al pieţelor libere şi refugiilor tarifare în care să poată fi ascunse (şi spălate – detalii la http://www.riff.ro/?go=id_19) profiturile New Bişniţ-ului privatizării activelor statului de ochii miopi ai fiscului eunuc, emasculat pentru protejarea minciunilor sfruntate ale egalităţii de şansă în baza cărora sunt taxaţi la fel şi oligarhul parvenit şi cel mai sărac dintre săraci se dovedeşte, tardiv, tot atât de falimentară pe cât este economia consumistă a carpe diem-ului acum, că mâine, cine ştie, istoria (cel puţin cea personală) poate într-adevăr să ia sfârşit. Iar după noi, aşa cum spunea odinioară nemuritorul Ludovic (de la etajul) XIV, potopul!