8 Mar 2008

Strigoiul nihilist

Stupize-stupize pentru cei pro-da-mulţi:
Invitaţii emisiunii: Moş Gerilă şi cei patru zeci, sute şi mii de HOŢI de... buzunare publice!


Platon susţinea că sufletul este prins în capcana trupului, iar nevoile acestei temniţe de carne îl violează şi-l compromit – deh, aşa-i la puşcărie! – ameninţându-l cu dominaţia celei mai inferioare porţiuni ale sale – nu, n-aţi ghicit la care porţiune făceam referinţă: despre apetit era vorba în propoziţie!

De mai bine de 18 ani, de când trupurile românilor au fost puse la îngrăşat, iar minţile le-au fost puse la cură de slăbire, tot aşteptăm, cu zâmbet de telenovelă pe buze, să vină odată Crăciunul înţelepţirii (sic!) noastre, colindând pe la uşile în spatele cărora, spune povestea, că ne-ar aştepta cadourile noii orânduiri… capitaliste!

Şi tot colindăm – mai mult în cealaltă parte, aia din care fac crucea fotbaliştii – şi primim nişte căpşuni, după care ne întâlnim cu băieţii cei mari şi răi, care ne bat (în spiritul Crăciunului!) şi ne iau căpşunile abia primite, dar noi nu ne lăsăm cu una cu două şi pornim din nou să colindăm şi primim alte căpşuni, mai colindăm puţin, după care primim şi mai multe căpşuni, până când ne trimit arrivederci pe-acasă dacă strâmbăm din nas când primim mereu aceleaşi căpşuni încercând, în schimb, să ajungem la celelalte cadouri care ne-au fost promise (de Crăciunul împuşcatului!), intrând pe uşa din dos, şi iar colindăm, şi tot aşa!…

Nu vrem însă niciodată să învăţăm că în capitalismul fascizat de Taica Hayek, de Unchiul Miltie (aka Milton Friedman) sau de simpaticul de Mises, aspiraţiile de transcendenţă ale locuitorilor balonului dâmboviţean de mizerie stătută, în care fermentează speculaţiile capitalismului de cumetrie şi alba-neagra contabilităţii dubioase – un New Bişniţ (aka RIFF Holding International http://riff.ro/) din care apar profiturile delicvente ce alimentează consumismul frenetic, de tip "easy come, easy go"... în paradisuri fiscale aflate departe de ochii fiscului – sunt reduse (cu bună ştiinţă şi rea credinţă!) la mimetismul unui exerciţiu de imagine prin care se încearcă redarea cât mai fidelă a numitorul comun – în variantele tele-shopping-ului, e-misiunilor Monicăi C. sau FTV-ului, dacă preferaţi varianta luxoasă a fâţelor tractoriştilor bucureşteni (pentru cei nedumeriţi, este vorba despre tractoarele cu mărci aspiraţionale, de genul Q7 şi de şoferii lor cu un IQ de 7, precum şi de tracţiunile în 4x4 - pe bancheta din spate - ale prea-fardatelor trofee aparţinând parveniţilor câştigători ai tranziţiei!) ale căror aspiraţii de transcendenţă, repet, se reduc (mai ceva ca fustele de crăciuniţă!) la o călătorie până la ultimul etaj al shopping mall-urilor…

Unii oameni cred în viaţa de apoi. Eu nu, după cum se vede din titlului ataşat – titlu care şi-ar dori să vă îndemne să vă sculaţi, voi oropsiţi ai sorţii!… împotriva acestor evazionişti fiscali, antreprenori speculanţi ai coşmarului funebru al unei pieţe liberă să pună monopol pe ideologie – pe care fie că îi votaţi o dată la patru ani, pentru a le oferi justificarea ţinerii frâielor din jurul gâturilor voastre, fie că îi suportaţi atunci când vă dau un salariu de mizerie, să le rămână şi lor acolo măcar de-un tractor 4x4, dacă nu de-un tanc adevărat, cum este Hummer-ul! Acum că am trecut de pacostea introducerii şi am ajuns la momentul realităţilor, v-aş propune să evităm să mai fim vagi şi să începem să spunem lucrurilor pe nume – sau chiar să ataşăm lucrurilor câte un nume!

Înainte de a face acest lucru însă, aş dori să vă relatez o mică glumă proastă, făcută de Institutul-institutelor culturii româneşti de Ziua îndrăgostiţilor, când a stricat plăcerea melomanilor aflaţi la Ateneul Român pentru un concert al Cvartetului Belcea. Angajaţii lui musiu Patapievici nu au reuşit să întrevadă, de-acolo din sferele înalte (dar bine încălzite şi capitonate corespunzător!) ale acestei culturi mici (în care se află fundurile domniilor lor şi inimile noastre patriote!), potrivirea datelor acestui concert, cu sărbătorirea americană a Valentinului, preluată de la stăpânii lumii şi sărbătorită cu sfinţenia de rigoare!

Astfel, pe un fundal grotesc de muzak (pentru cei nedumeriţi a doua oară, este vorba despre muzică uşoară produsă de tot soiul de karaokişti afoni – din cei care apar la varianta mioritică a emisiunii de karaoke, numită "Mega Star" – care contribuie la poluarea fonică de la mai toate posturile de radio băştinaşe, cum ar fi, de pildă, Radio 22 şi jumătate - ăia care trag în ascultători cu bâlbâieli la trioletă, de genul: A fost odată ca-ca niciodată!...) membrii acestui cvartet, laureat în alte lumi (mai împăcate cu purcoiul de bani pe care-l are), au înfruntat, cu stoicism, duduielile ritmate de afară, (unde numărul decibelilor ar fi fost în exces chiar şi pentru Guantanamo Bay!).

Personal, nu am mai trăit o asemenea experienţă înjositoare… Ceea ce le-a fost şi mai greu artiştilor să îndure a fost du-te-vino-ul din sală, care s-a petrecut pe toată durata concertului, că deh, numai semi-vip-uri cu invitaţii, care se comportau de parcă ar fi vrut să se zbânţuie pe-afară, pe la flăcăii constipaţi!... De-aia nici după ce au primit de la Dragobetele-şef şi de la cei trei subalterni ai săi, verzele omagiale, tot nu le-au dat cu bis la mocoflenderii – care au mai şi aplaudat atunci când le-a venit lor îndemână!

Manele şi telenovele: Hai Rrromânica! Stupize-stupize pentru cei pro-da-mulţi! Ajungi la un moment dat să realizezi că, dacă faci galerie, ajungi mai departe decât o vei putea face folosind vorbe alese. Băi elitistule, unde te trezeşti? Habar n-ai tu cum (nu) merg lucrurile pe-aici, pe la noi!...

Uite aşa, dintr-una într-alta, am fi ajuns la subiectul datului în vileag de astăzi: micuţa cultură a românaşilor verzi ca… broasca, şi reprezentanţii acesteia printre cititorii de rând – mă rog, pe unii dintre aceştia, că doar n-o să începem acum să-i vorbim de rău pe toţi participanţii la prea transparentele licitaţii pentru manuale şcolare…

Numai că demascarea neprofesionalismului care domneşte în sânul unui mic centru de cultură şi care, în ciuda numelui rezonant – Oxford Educational Centre http://www.oxford.ro/(pardon, Center, c-aşa-i în acte, chiar dacă despre Oxford-ul englezesc era vorba!), nu este practic decât o librărie aflată chiar în inima dezinteresată a foarte micului Periş al Balcanilor – va trebui să mai aştepte până data viitoare. Neprofesionalismul unei foste profesoare de limbă engleză, Geta Purdea, şi mişmaşurile grecoteiului ei şef, Petros Papasaratopoulos, care stă mai mult prin Bulgaria – spun gurile rele că asta ar fi din cauze care ar începe cu Inter– şi s-ar termina cu –pol sunt un mezelic faţă de profesioniştii care după ce au desfiinţat o ţară – mă rog, o federaţie, cum a fost cea Yugoslavă – acum sancţionează victoria demografiei împotriva democraţiei!

Întrerup aşadar acest op-ed în punctul în care am rămas practic fără cuvinte care să poată fi publicate, din respect pentru cei care suferă atât de aproape de noi!

http://www.revistanoinu.com/Stupize-stupize-pentru-cei-pro-da-multi.html

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Strigoiul%20nihilist%201%20de%20Bogdan%20Lepadatu.htm






Stupize-stupize pentru cei pro-da-mulţi: Invitaţii emisiunii: Moş Gerilă şi cei patru zeci, sute şi mii de HOŢI de... buzunare publice!

Repriza a 2-a a Scrisorii (cu picioarele) deschise:



Fiind nevoit să mă întrerup pentru un moment de reculegere la autopsierea cadavrului Serbiei – ei bine, NU, nu este o figură de stil, din păcate, dacă până şi Human Rights Watch afirmă acum că într-adevăr este posibil ca un număr de până la 300 de sârbi din Kosovo să fi fost omorâţi, în 1999, pentru prelevarea organelor interne şi comercializarea acestora în ţările arabe < http://news.bbc.co.uk/go/em/fr/-/2/hi/europe/7384679.stm > – făcută de pricepuţii doctori ai fabricii de fericire albaneză (Carla del Ponte et al), voi mai prelungi puţin pauza, pentru a explica oportunitatea acestui titlu. Fac acest lucru nu doar din cauza faptului că presupusul cadavru pare să se mai zbată încă, ci şi pentru explicarea metaforelor alese deloc întâmplător ca suport de curs…

Astfel de fabrici de fericire ce urmăresc crearea Omului Nou (aceeaşi clonă pupincuristă pe care şi-ar fi dorit-o şi Ceauşescu!) sunt, generic vorbind, suma tuturor întreprinderile animate de logica găunoasă a obţinerii profitului de pe urma altor proşti – care nu s-ar ridica, vezi Doamne, la înălţimea ştachetei cu morcov, cocoţată de ei pe eşafodul de mucava al piramidei lui Maslow – începând de la neo-conservatoarele maşinării ale multinaţionalelor, şi terminând cu animatorii micilor ciubucuri familiale (făcute invariabil în detrimentul statului român!).

Metoda ingineriei genetico-eugenică prin care se urmăreşte crearea acestui Om Nou este, aşa cum o spunea turnătorul (la securitatea MI5-ului!) de George Orwell, în binecunoscutul său roman 1984, să „Vă golim de conţinut, după care vă vom umple cu noi înşine“… Ea este dispersată difuz între cei doi poli ai globalizării: Hollywood-ul, pentru cei care au simţul umorului (în varianta făcutului haz de necaz!) şi NATO, pentru cei care nu-l au.

În fine, pentru că nu se cuvine să întind la nesfârşit răbdarea cititorului cu un index al metaforelor folosite în această încercare jurnalistică de teoretizare a prezentului curent, pentru cei care au priceput bătutul şeii, voi intra, în sfârşit, în subiectul început data trecută. Unul dintre multele ateliere de manufactură prin care Rrromânica vrea să intre în capitalism – o biată piuliţă (ruginită!) din angrenajul acestei maşinării de însămânţat globalizare – este şi librăria impropriu numită Oxford Educational Centre (na, că iar am greşit spelling-ul!)…

Cu încăpăţânarea celui care şi acum, la aproape 9 ani de la revenirea faptică pe plaiurile balcaniadei mioritice, refuză să se întoarcă spiritual pe aceste meleaguri înţepenite în mentalitatea celor care au plănuit şi realizat (şi profitat de urma ei!) Revoluţia de Stat (sic!) din decembrie 1989, voi proceda la fel ca strigoiul micului gigant agitat al lui Milton Friedman – comparaţia cu acest doctor Mengele al „ştiinţei“ economiei se referă, bineînţeles, doar la metodă – lăsând pisica mai ştiu eu cărei participări a subsemnatului la evenimentele sus-menţionate (într-un sac prea prăfuit de trecerea timpului ca să mai trezească interesul cuiva!), pentru a mă ocupa de particularitatea contextului în care madam Purdea îi administrează afacerile bulgarului Petros Papasaratopoulos - deţinător al uneia dintre francizele Oxford University Press pentru Europa extremei estice a Balcanilor - către un inevitabil faliment.

Baba Geta (cum o alintă pe la spate proprii ei angajaţi) ţine (cu nepricepere, dar cu o autoritate paranoică, demnă de o cauză mai bună!) frâiele unei afaceri care ar putea fi profitabilă (nu doar financiar!) dacă ar beneficia măcar de ochiul chiorului providenţial, în ţara orbilor incompetenţi care fac legea în acest domeniu crucial al educaţiei. Văzând-o în acţiune, ajungi chiar să-i dai dreptate lui nenea Miltie – gândind, cu obiectivitate, că poate nu ar strica puţină militărie deontologică unor dinozauri ca ea, care-şi apără cu străşnicie… „sărăcia, şi nevoile, şi (bineînţeles…) neamul“.

Bio-ener-Geta are norocul să-şi poată ascunde nepriceperea managerială sub un nume cu rezonanţă: Oxford University Press. Este singurul lucru care vinde de fapt aceste cărţi de o valoare incontestabilă; între altele fie spus, subsemnatul a predat şi el cândva limba engleză, după astfel de cărţi, la… Londra! În plus, ea beneficiază şi de conexiunile Old Girl’s network-ului (99% dintre profesorii de limbă engleză din România fiind femei!) care trudeşte în patria transfugilor balcanici să-şi înveţe băştinaşii ca brazii regulile gramaticale ale limbii ţării de destinaţie. Astfel, printre timpii Prezentului imperfect şi Mai mult ca deşteptului, ea poate avansa, la umbra nucului îmbătrânit (de vreo 12 anişori!), cauza unor astfel de manuale de limbă engleză precum este „English Horizons“ (http://www.oxford.ro/?page=17&caid=4415).

Pentru a nu fi acuzat de rea-voinţă, voi face încă o mică paranteză pentru a mai adăuga faptul că, începând cu nefericitul titlu English Horizons – o mostră de incorectitudine politică pentru societăţile multiculturale în care această limbă este vorbită curent – şi continuând cu primul exerciţiu de conversaţie, pe marginea unei caricaturi cu doi băieţi şi un căţel numit „Frisky“ (ceea ce, între altele fie spus, înseamnă mai degrabă excitat sexual, decât jucăuş), din dorinţa satisfacerii prea multor orgolii de autor, a apărut acest best-seller al licitaţiilor de manuale – o chestie prea voluminoasă ca să poată fi parcursă în întregime, chiar şi de către elevii care studiază limba engleză (ca primă limbă străină) până la 160 de ore anual!...


Şi pentru că tot a venit vorba despre licitaţiile apărătorilor de neamuri, Geta P. – una dintre sutele de hoţi din buzunarele găurite ale acestei ţărişoare, cărora le place să-şi metaforizeze ciubucul făcut cu statul român drept „abnegaţia antreprenorului cu suflet mare şi patriot“ – are, dincolo de acest Old Girl’s network, antene cu legături de sânge la capetele bine înfipte în… aparatul central al administraţiei acestei mahalale europene.

Astfel de conexiuni se pot dovedi (sau, nu!) a fi de mare ajutor la vremea binecunoscutelor licitaţii pentru manuale… dar ele justifică doar parţial titlul. Nu voi mai adăuga nimic la tot ceea ce s-a spus deja despre acest subiect; nu mă voi referi nici măcar la slalomul legislativ (al unor practici cvasi-generalizate printre angajatorii din România!), care permite aplicarea unei perioade de probă pentru acoperirea perioadelor mai aglomerate din calendarul unei firme mici… Nu voi face referinţă nici chiar la ubicuul motiv – panaceul justificărilor oricărui divorţ – al nepotrivirii de caracter, invocată invariabil la sfârşitul tuturor acestor căsătorii de probă. În fine, nu voi face referinţă nici la micile, dar inerentele artificii contabile din care alţi hoţi de buzunare publice, mai pricepuţi decât ea, îşi cumpără astăzi tractoare 4x4 pentru mănoasele câmpii bucureştene…

Singura indiscreţie care nu poate fi tăgăduită este amănuntul lipsei de licenţe justificative pentru toate computerele şi programele aferente micuţei librării, care poartă numele Oxford-ului prin mahalaua balcanică, unde „Centre“ se scrie „Center“. Cel puţin aşa era pe vremea când ne-am cunoscut, la începutul aglomerat al acestui an, pe când Center-ul (Ha!) se afla într-o foarte mare nevoie de ajutor…

Se prea poate însă ca de la primul articol care viza mica librărie cu nume mare, această situaţie să nu mai fie de actualitate. Parţial, separarea articolului în două „reprize“ a vizat tocmai oferirea posibilităţii remedierii acestei situaţii. Evident că Geta Purdea nici nu contează; nu contează nici măcar faptul că nu se va găsi probabil nimeni să o întrebe de sănătatea computerelor firmei pe care o gestionează: Geta nu este decât un sindrom al stării de fapt la care se face aluzie în titlu, şi în care Hoţul neprins este… antreprenor român!


http://www.revistanoinu.com/Stupize-stupize-pentru-cei-pro-da-multi-.-II-2.html

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Strigoiul%20nihilist%202%20de%20Bogdan%20Lepadatu.htm

22 Feb 2008

De la Hegel la Nagel: Monologica unei perspective… prolixe!

Perspectivă de Niciunde

Dacă dragostea de înţelepciune ar putea îmbătrâni vreodată, multe cărţi – printre care s-ar număra, evident, şi Perspectiva de Niciunde – nu şi-ar avea sensul. Detaşându-ne un pic de această salvă de avertisment, trasă pentru obiectivarea demersului de a-l repune în drepturi pe filosoful Thomas Nagel – în ochii cititorului român, care nu l-a citit deja în original – voi sublinia câteva dintre provocările acestei întreprinderi problematice.

Mai întâi însă, mi-aş permite să adaug – pentru cei care nu ştiau deja acest lucru – faptul că preocupările lui Thomas Nagel depăşesc cu mult aria filosofiei mentalului – el fiind nu doar autorul celei mai faimoase critici făcută descrierilor reducţioniste din acest domeniu, Ce înseamnă să fii un liliac – dar aducând totodată contribuţii însemnate la cercetările efectuate atât în domeniul deontologiei, cât şi în cel al teoriei morale şi politice liberale.

Tocmai din acest motiv, prima provocare a constituit-o găsirea celei mai adecvate formule prin care să fie tradus titlul acestei cărţi – frapant de similar cu titlul romanului scris la sfârşitul secolului al XIX-lea, de socialistul utopic William Morris (Ştiri de niciunde). Chiar dacă asemănările dintre aceste două lucrări se opresc aici, au existat numeroase momente de-a lungul acestui exerciţiu de fidelitate, în care paralela cu romanul cu vagă tentă ştiinţifico-fantastică, nu a părut total deplasată.

După negocierea acestei prime încercări au urmat alte provocări, mult mai serioase, cauzate de faptul că termenii filosofici folosiţi în această carte nu au un corespondent direct în cercetările filosofice întreprinse în limba română, care nu s-a adaptat încă suficient să poată face măcar distincţia dintre liberalism şi libertarism (sic!). Pentru exemplificarea acestei stări de fapt, voi menţiona cazurile agenţiei, sau pe cele ale circularităţii şi consecvenţialismului – nişte „furculisioane“ pe care m-am văzut nevoit să le inventez din cauzele menţionate – precum şi ale unor variante ale utilitarismului, sau cauzalităţii, mergând chiar până la absenţa unui corespondent al liberului arbitru – pentru care am folosit termenul de voinţă obiectivă.

În plus, Thomas Nagel face la rândul său uz de astfel de licenţe filosofice atunci când foloseşte verbe modale auxiliare drept verbe predicative – aşa cum se întâmplă, pentru exemplificare, în cazul lui to will – în scopul, aş îndrăzni să speculez, realizării unui grad superior de obiectivare a rigurozităţii aplicării metodelor epistemologice folosite de Kant, în domeniul filosofiei morale.

Desigur, este posibil ca Davidson să aibă perfectă dreptate atunci când respinge ideea unei scheme conceptuale care, deşi respectă condiţiile necesare aplicării sale universale, este atât de diferită de propria noastră schemă, încât principiile sale ar putea rămâne perpetuu „intraductibile“.

În fine, m-am confruntat cu dificultatea intrinsecă a negocierii şicanelor unui text de o asemenea factură, în care mintea strălucitoare a lui Thomas Nagel se aseamănă unui bolid ce se apropie în mare viteză, şi cu faza mare aprinsă. Această lumină orbitoare surprinde venind din partea cuiva care părea să ştie ce înseamnă să fii ca un liliac… Aşa cum se întâmplă atunci când descrie un punct de vedere similar unei viziuni telescopice, rezultând dintr-o serie interminabilă de obiectivări succesive… care par să înghită, cu apetitul insaţiabil al unei găuri negre, orice diferenţiere în masa „oamenilor obişnuiţi“, aruncaţi într-o groapa comună spartană, fie din cauza faptului că erau femei [toate exemplele date în primele nouă capitole au protagonişti masculi – până şi pisicile sunt motani deşi, toate animalele ar trebui, în limba engleză, să fie de genul neutru!], fie din cauza faptului că nu deţineau cunoştinţe fundamentale de electromagnetism, sau de fizică cuantică, sau fiindcă nu avuseseră habar până atunci că niciun sistem axiomatic finit nu poate fi, în acelaşi timp, complet şi necontradictoriu!...

Evident, anumite lucruri sunt, prin natura lor, dificil de înţeles. Thomas Nagel nu scrie aici un text gata digerat – sau, dacă preferaţi, un Readers’ Digest, prin care se urmăreşte popularizarea ştiinţei – drept pentru care nu este dispus să îşi trivializeze argumentul, degradându-i ascuţimea halucinantă în democraţia numitorului comun, depersonalizat până la os, de dragul popularităţii…

Dimpotrivă, el nu doar că evită să camufleze ariditatea ascensiunii către obiectivitate, dar mizează totul pe atracţia irezistibilă a dificultăţii. Recunoscând capacitatea indubitabilă a complexităţii de a incita intelectul, el supralicitează, părând adeseori că urmăreşte să provoace, în mod deliberat, cât mai multă zarvă între neuronii cititorului neavizat – un cititor pe care-l poate aduce chiar în pragul prăpastiei filistinismului.

Dincolo de aceste neajunsuri, pe care nu putea să le evidenţieze decât un traducător cârcotaş – exasperat de piedicile suplimentare pe care i le-a pus în calea fidelităţii prea timoratul editor american, care nu a cutezat să îndrepte niciunul dintre derapajele de limbaj şi inadvertenţele gramaticale, dintre care nu lipsesc infinitivele cu adverb intercalat, sau virgula pusă înaintea lui etcaetera – precum este cel care scrie aceste rânduri, veştile bune sunt că această carte reprezintă un curs intensiv de înţelepţire (sic!).

Astfel, chiar dacă vectorul timp este abordat abia la sfârşitul acestei cărţi, explorarea lanţului obiectivărilor succesive – ce se petrec în ritm de Bolero ravelian – constituie provocarea de a înţelege dacă viziunea telescopică a perspectivei lui Thomas Nagel reprezintă doar o metaforă menită să ilustreze curgerea ireversibilă a timpului – de la Marea Explozie, cunoscută sub numele de Big Bang, şi până la eventuala implozie a tuturor universurilor paralele – care scurtează corespunzător perioada în care omul şi-ar putea depăşi impulsul religios – acompaniat sau nu de prezenţa protectoare a vreunei fiinţe supreme – de a crede că este buricul pământului, sau dacă, dimpotrivă, în scurta călătorie a vieţii sale prin atmosfera rarefiată care înconjoară acest veritabil Turn de Fildeş va ajunge, la un moment dat, să descopere fabula păianjenului nihilist, al cărui suflet se umpluse cu senzaţia de claustrofobie pe care o încearcă cel care cucereşte Everestul.