20 Jul 2014

Dintr-o altă viață...

„S-A SCANDAT DE MULTE ORI LOZINCA „SINGURA SOLUȚIE, ÎNC-O REVOLUȚIE”, CARE I-A ȘI ADUS PE MINERI LA BUCUREȘTI. ACEASTĂ LOZINCĂ ESTE MAI ACTUALĂ ASTĂZI CA ORICÂND!”


În perioada 13-15 iunie se împlinesc 24 de ani de la evenimentele violente din 1990 cunoscute sub numele de „mineriadă”. În zilele respective, poliția, secondată de mineri și muncitori, dar și de cadre ale serviciilor de securitate, a comis o serie de acte violente și represive împotriva cetățenilor Bucureștiului, folosind ca pretext reprimarea protestelor anti-FSN din Piața Universității. Țintele predilecte ale violențelor, instrumentate de poliție și serviciile secrete, au fost studenții (văzuți ca principali opozanți ai regimului Iliescu) și grupuri de romi din centru și din cartierele mărginașe (Rahova, Ferentari, Colentina). Au fost de asemenea atacate la întâmplare foarte multe persoane, strict pe criterii de apariție fizică (barbă, păr lung, ochelari etc.). Unul dintre cele mai violente episoade a fost închiderea, complet ilegală, fără mandat de arestare, a peste 1000 de persoane (femei, bărbați, inclusiv minori) în unitățile militare din Băneasa și Măgurele. Acolo au continuat o serie de violențe – bătăi, torturi și violuri – unele persoane nefiind eliberate decât după câteva luni. În ciuda dinamicii foarte complicate a evenimentelor și a structurilor de putere organizatoare, mass-media și mediul intelectual au rezumat violențele din zilele respective la un atac al „minerilor din Valea Jiului”, etichetați ca retrograzi și, desigur, neo-comuniști, asupra elitei intelectuale, pro-occidentale.
Bogdan Lepădatu (jurnalist și traducător, martor ocular la evenimentele respective) și David Schwartz (regizor de teatru, co-inițiator, împreună cu Mihaela Michailov, al proiectului de cercetare și performare a istoriei recente Capete înfierbântate. 13-15 iunie 1990) discută despre contextul istoric, social și politic în care au avut loc evenimentele din 1990 și despre repercursiunile evenimentelor respective în evoluția capitalismului post-decembrist.
Bogdan: Ca martor ocular la evenimentele din iunie 1990, contemplându-le acum din perspective mai obiective decât mi-a permis Șocul și Copleșirea (Naomi Klein) încercată atunci, care s-au încărcat între timp de o serie de semnificații contradictorii, rămân nesigur nu doar de unele nume, date sau locuri (pe care nu îmi doresc să le revizitez mental, băgându-le, deliberat, sub preșul memoriei), cât mai ales de sensul afirmării unor lucruri pe care inevitabil le-am reinterpretat, odată cu trecerea timpului. Nu știu sigur sau poate nu îmi doresc să mai separ amintirea de reconstrucție.
Aflându-mă în Intercontinental, [în dimineața de 14 iunie], am văzut minerii venind pe Magheru către Universitate, cu căștile și lămpașele lor care luminau cerul, grăbind parcă răsăritul soarelui. Reacția mea inițială a fost să ne mobilizăm, să ieșim pe ei. Sigur că nu existau telefoane mobile, nu aveai cum să mobilizezi lumea într-un timp atât de scurt… Iar apoi mi-am spus că eu mă aflam în Inter dintr-un motiv complet diferit: acela de a înregistra și reda evenimentele așa cum aveau să se întâmple…
Ca jurnalist eram conștient că nu trebuie să iau nicio parte, că trebuie să rămân cât mai obiectiv, dar sigur că asta e mai ușor de spus decât de făcut. Mai mult decât atât, eram sub imperiul a ceea ce se întâmplase cu o zi mai înainte, [pe 13 iunie], când tot soiul de indivizi, în mod clar provocatori, s-au dus să dea foc la Poliția Capitalei, dădeau foc la mașini aiurea. Eu i-am confruntat direct: „de ce faci asta? E mașina unui polițist, o cunoști? De ce faci asta?”. Și toată chestia aia era clar făcută, după părerea mea, ca să justifice de fapt venirea [minerilor]. Pentru că, logic, după ce se întâmplase acolo, înțelegeai de ce îi cheamă.
Într-adevăr, era foarte greu să găsești o comuniune de idealuri între studenți, tineri, acea pătură atunci destul de mică (atunci se intra la facultate cu examen, nu era atâta „democrație”, pe care a făcut-o ulterior Procesul Bologna), era o pătură chiar mică. Și atunci, sigur, această mobilizare la care speram eu nu a avut cum să se petreacă, și în consecință, ca la box, odată ce ai încasat un pumn care te-a zdruncinat, stai și devii un sac de bătaie. Și n-a fost o ripostă a societății civile, sau a unei părți a societății civile. Repet, acești oameni [minerii], sigur, fuseseră manipulați, urcați în trenuri, dar eu nu știam lucrurile astea la momentul respectiv, impactul meu psihologic este cel al bulevardului umplut de lămpașe. Atunci eu nu realizam pericolul, reacțiile mele erau absolute – murim de gât cu ei! Sigur, la un moment dat, un dram de rațiune intervine și zice stai să fight another day, așa că mai bine să stau și să văd. Am văzut ulterior declarații ale lui Miron Cozma, că nu au intrat în Intercontinental – evident că au intrat în Inter, și toți jurnaliștii erau intimidați. Ăia veneau cu bâte, cu bulanele, cu furtunele, iar eu nu aveam în cap decât: liniștește-te, calmează-te, nu reacționa, stai de-o parte și va trece! Și dup-aia vedem cum s-or rezolva lucrurile. De-asta toată experiența mea este restrânsă unui spațiu foarte mic – Inter, kilometrul zero, în spate la arhitectură, și lângă Poliția Capitalei, unde stătea prietena mea, pe care a trebuit să mă duc să o liniștesc.
Trecând de acest șoc care a funcționat, Iliescu și toată camarila atinge scopul inițial, dar dincolo de liniștirea protestelor, ceea ce lipsea atunci era o voce coerentă; exista o plajă atât de mare de revendicări în fenomenul Pieții Universității, încât, din felul în care percepeam eu lucrurile, la momentul respectiv nu mă puteam ralia niciuneia dintre aceste cauze. Mai ales că, cu excepția lui Iliescu, îi cunoscusem direct pe mai toți actorii principali post-decembriști; i-am cunoscut, și ca jurnalist, și, dacă vrei, pe unii dintre ei, ca simpatizant. Și toată capacitatea asta de coagulare se disipa la un moment dat, nu funcționa.
București, 13-15 iunie 1990. Sursa: bcucluj.ro
David: Acum, mie, văzând lucrurile de la distanță, mi se pare în primul rând că mișcarea Piața Universității a fost foarte prost organizată, era restrânsă la București și eventual la celelalte câteva centre universitare din țară, și practic cerințele lor nu aveau niciun fel de reprezentare la nivelul întregii societăți. Ca dovadă că, inclusiv în București, minerii au fost aplaudați de foarte mulți locuitori, muncitori manuali și intelectuali deopotrivă. De altfel, inclusiv în documentarul După revoluție, al lui Calciu – mă uitam recent la filmările cu Ion Rațiu – vedeai, în sărăcia cruntă care era în România atunci, un tip îmbrăcat ultra-elegant, la patru ace, cu haine scumpe și papion, vorbind româna cu accent britanic, care spunea numai platitudini despre cum România va ajunge „ca-n Vest”. Contrastul era enorm cu restul populației, cu muncitorii de la mitinguri, de pe stradă, care vorbeau despre organizare sindicală și despre mai multă autonomie a fabricilor. Cred că în mintea multora dintre români, la momentul respectiv, progresul ar fi însemnat mai degrabă ceva în zona sindicatelor libere din Polonia, cam astea erau reperele lor. Reperele despre piața liberă și noul capitalism de tip occidental erau cvasi-inexistente, importate din Occident și aruncate în față tot de Rațiu și compania.
Bogdan: Da, exact așa și este, le redigerau, dacă vrei. Sigur, e foarte greu să închegi un discurs coerent atâta vreme cât nu există premise, nici măcar elementele comune, în care să construiești un dialog. Exact asta a fost și reacția mea, nu din film, ci mergând acolo și discutând cu ei, și ascultându-i. Era extrem de alienant. Era ceva – „stați puțin frate, ce vorbiți?”. Iar eu vorbesc chiar din experiența mea, a celui care ascultase mesajele Europei Libere și Vocii Americii. Pentru că, în virtutea acelui mesaj, și a celor presupuși 60 de mii de morți de la Timișoara, am ieșit și eu în stradă [în decembrie 1989], deci la mine a funcționat mesajul ăla. De-asta spun că și eu sunt perfect manipulabil, la momentul respectiv nu am stat să mă mai întreb: „băi, dar Timișoara are 180 de mii de oameni, au împușcat unul din trei? Mamă ce măcel, dar totuși…” N-am vrut să-mi pun niciun fel de întrebare critică la acel moment. Sigur, nu mai eram actori raționali. Eram o turmă, oi.
Lucrurile nu stau cu nimic mai bine astăzi, la 24 de ani, și într-o epocă a informatizării, când totul e la un deget distanță, când ai posibilitatea de a verifica imaginile main-stream media cu altele alternative.
David: Da, dar pentru asta ți-ar trebui și mijloacele necesare, o cultură media…
Bogdan: Exact, și o cultură politică, dar mai mult de atât, cred că este o chestie personală. Este încercarea ta de a te emancipa, de a deveni un altul, nu știu dacă mai „bun”, dar cumva să mergi la un alt punct, să te obiectivezi. Asta este ceea ce lipsește, tocmai pentru că asta îți creează un disconfort major, te lipsește de reperele care te fac să te simți în siguranță. Tu nu mai ai acele tranșee ideologice în care funcționezi. Întrebarea este: de ce ai face asta? De ce aș asculta eu un alt discurs care nu îmi aduce decât și mai multă frustrare, când este mult mai convenabil să îmi cred propriile minciuni. Dacă îmi cred minciunile voi rămâne „convins” că trickle-down economicsnu este un trick or treat, ci va funcționa și eu mă voi îmbogăți! Și în niciun caz alienându-i pe cei care au puterea, eu nu voi reuși acest lucru. Așa că – la ce îmi folosește? Pentru ce aș vrea să îmi bat cuie în talpă? Și într-adevăr nu știu cine mai vrea să asculte acest gen de mesaj alternativ.
David: Da, de acord, poate și pentru că oamenii nu conștientizează cauze structurale ale problemelor lor și caută mai degrabă rezolvări individuale. Dar e o discuție mai complicată. Revenind la momentul 1990, tu cum vedeai la momentul respectiv polii de putere, vedeai această dihotomie Iliescu și F.S.N. versus Piața Universității? Pentru că mie mi se par mult mai fluide de fapt rețelele de putere – pe de-o parte anumiți lideri din Piață păreau legați de unele structuri de putere, pe de altă parte în interiorul F.S.N. exista o luptă violentă între două aripi diferite, care s-a văzut foarte bine mai târziu, atât în demisia guvernului Roman, cât și în scindarea FDSN – FSN, din care au apărut PSD și PDL de astăzi. Mi se pare că lucrurile erau ceva mai complicate decât această falsă simplificare inutilă Piață vs. Iliescu, care este stupidă și nu ne ajută deloc să înțelegem ce s-a întâmplat.
Bogdan: Hai să o simplific și mai tare: dacă vorbim de poli, să o luăm de la familie. Ceea ce se întâmplă în 1990 sparge familiile, dislocă celula socială fundamentală și o alienează pe criterii ideologice.
David: De acord, și la mine s-a întâmplat la fel, taică-miu și bunică-miu nu au vorbit vreun an [după alegerile din 1990].
Bogdan: Exact, nici eu nu am mai avut niciun fel de contact cu familia, doar le-am spus că plec din țară. În ideea mea de atunci, ca să se liniștească un pic lucrurile. În 2 august, Irakul a invadat Kuweitul și toată mass-media occidentală a dispărut din România. Eu rămân singur cuc în acel centru de presă din Inter și dintr-o dată încep să apară telefoane anonime „las’ că știm, nenorociților, unde stați; punem noi mâna pe voi!” și, la un moment dat, cu mintea mea de atunci, am crezut că dacă plec pentru câteva săptămâni, Vestul va interveni și mă voi putea întoarce la ceea ce făceam atunci. Toată legătura mea cu România dispare după aceea, până în 1996, când vin în vacanțe, ca supus britanic, la București. Dar totul era exact așa cum trăiești o vacanță, nu înțelegeam mai nimic din ce se întâmpla aici. Chiar când am revenit în țară definitiv, eram tabula rasa, nu înțelegeam nimic din ceea ce se întâmpla.
Cam asta e povestea, tot ce pot spune astăzi sunt lucruri legate de manipulare, de lipsa unei culturi politice, dar mă tem că lucrurile astea nu pot fi adresate cu adevărat. Mă tem că nu există, sau nu mai poate exista, un discurs atât de coerent încât să poată trece de acest baraj informațional, care îți distruge orice coerență, orice posibilitate de a încerca acea schimbare calitativă, sau, dacă vrei, revoluționară, care să permită schimbarea unei paradigme. Paradigma astăzi este cea a pieței libere, a privatizărilor, a câștigătorilor tranziției, a lui „tu n-ai fost în stare pentru că ești incapabil” ș.a.m.d.
David: De acord, dar germenii acestor idei au apărut chiar în Piața Universității, și în același timp au fost construiți și de cel puțin o parte din conducerea politică. Aripa Roman-viitor-PDL a avut până la urmă același discurs și aveau același interes.
Bogdan: Desigur!
David: Astfel că nu e clar până la urmă pentru ce era bătaia între aceste două tabere, pentru că și unii și alții voiau aceleași lucruri.
Bogdan: Ok, da, de acord, sigur că erau o grămadă de actori foarte raționali, foartereal-politik, care își urmăreau interesele, evident, așa cum se întâmplă. Că dup-aia rămâne o camarilă care face toată privatizarea. Am fost în același apartament cu o grămadă de personaje din clasa politică actuală, care intrau cu bucățele de hărtie pe care scria: „astăzi privatizăm trenul lui Ceaușescu, astăzi privatizăm tot ce este în Gara de Nord etc. etc.” Iar eu, la 23 de ani, făceam „hahaha!”, nu puteam decât să râd la așa ceva. Dar ele s-au întâmplat exact așa, și ciudățenia este tocmai împlinirea prezicerilor „diavolului personificat”, Iliescu, care vorbește despre acest „capitalism de cumetrie”, tradusă din sintagma „crony capitalism”: adică exact ceea ce fac foștii demnitari comuniști și odraslele lor!
Oamenii știu de fapt lucrurile astea, dar nimeni nu face nimic în acest sens. Dacă nu ești dispus să îți distrugi acel confort, care nu este până la urmă doar personal, el este și al familiei tale, al copiilor tăi, și poate duce la distrugerea unui întreg mod de existență, pentru ce?, un ideal până la urmă… Deci, dacă tu ești un actor rațional, nu vei protesta, nu vei ieși în piață. Și, în plus, ești sigur că nu vor fi suficient de mulți nebuni ca tine, care să vină și să înceapă această revoluție. 1990 e ultimul an în care se mai întâmplă așa ceva. De-asta vorbesc despre Epoca Ghost Modernism-ului, subiectul lucrării mele de doctorat, o epocă aflată dincolo de post-modernism, în care totul s-a transformat în ceva complet golit de semnificație, într-o paradigmă care funcționează doar în planul ideologic, ca la biblie, fără legătură cu planul real.
David: Da, nu știu, eu nu sunt chiar așa pesimist, cred că dacă construiești ceva pe termen lung, cu pași mici, adevărul devine la un moment dat așa de strident, că trebuie să îl privești în față.
Bogdan: Da, este superb, uite de-asta îmi place și ce faci tu, și ce fac cei de laCriticAtac, dar mă tem că tot acest exercițiu intelectual rămâne doar un exercițiu intelectual, el nu va putea aduce acea schimbare calitativă a paradigmei.
David: De acord, pentru asta trebuie ca aceste idei să pătrundă cumva pe canalele mari, pentru publicul larg…
Bogdan: Cu cine?! Cu educația și Procesul Bologna, care a făcut din cinci ani patru, din patru trei, până când facultatea o să rămână o școală de vară? Primim o diplomă și mergem să umplem o piață de muncă plină până la refuz de resurse umane sumar pregătite! „Și mai lasă-ne frate cu revoluția ta, că am citit și noi acolo, n-om fi citit cât ai citit tu, dar ce contează, până la urmă, de ce să citesc, să-mi pierd vremea, pentru ce?”. Ăsta e genul de discuție în care tu când încerci să intervii, să atragi atenția, să ridici conștiința, să emancipezi societatea, ești un ciudat, un individ ciudat…
David: Da, categoric, și eu m-am obișnuit cu asta și cu felul ăsta de raportare. În același timp, mi se pare că încet-încet se fac niște pași, uite acum cinci ani nu se prea putea vorbi despre problemele structurale ale capitalismului, despre neoliberalism ș.a.m.d. Acum discursul alternativ capătă totuși mai multă vizibilitate.
Bogdan: Da, dar știi cine mai propovăduiește o religie chiar mai periculoasă decât este cea a neoliberalismului? Extrema dreaptă!
David: Da, categoric, și extrema dreaptă a câștigat teren, și se mișcă mai bine decât stânga radicală, au și premise mai bune și, mai ales, sunt evident susținuți și controlați de către stat.
Bogdan: Da, eu am rămas stupefiat, când am văzut manifestațiile de extremă dreaptă din Franța, clipurile cu „evreii afară din țară”, am rămas ca atunci când am văzut minerii dând oamenilor în cap, în 1990. Este un dialog al surzilor, mă uit doar la ce vreau și aleg ce s-a întâmplat în Grecia cu Syriza. Dar dacă mă uit în Marea Britanie, sau în Germania, sau în Franța, rezultatele înregistrate [la alegerile pentru parlamentul european] arată că extrema dreaptă a rupt! Este ceva ce nu am crezut posibil, dar 1933 ne paște din nou, cu un sistem capitalist ajuns clar la capătul paradigmei, care nu poate tipări la infinit bani… Cred că situația este ireversibilă. Și asta nu dintr-un pesimism existențial, ci pur și simplu pentru că această elită, și nu vorbim aici de conspiraționisme ieftine, ci de agențiile MIC (Military Industrial Complex), de cele ale capitalului financiar, până la urmă, de întregul sistem mediatic care distruge capacitatea critică a societății. Uite, așa mi s-a întâmplat și mie ca doctorand la SNSPA – când au văzut că vin din Anglia, au zis „a, e de-al nostru”. Și când s-au prins ce scriu de fapt, au zis: „Aoleu, ia uite ce scrie Lepădatu” și hap!, domnul fost redactor-șef al Erei Socialiste, domnul fost redactor la Scânteia, domnul rector al SNSPA, a început să aibă tot felul de obiecții neprincipiale care se traduceau în felul următor: „Păi ce faci domnule aici, eu sunt conducătorul tezei tale de doctorat și tu îmi vii cu așa ceva? Eu, câștigător al tranziției neoliberale, moșier, latifundiar, am interese aici în sistem!”. Și a fost la un pas să reușească să mă dea afară. Norocul amândorura a fost acela că, într-un final, am acționat ca doi actori raționali, care înțeleg că o confruntare poate avea repercursiuni nebănuite și este mai bine să își urmărească interesele. Ceea ce vreau să spun este că sistemul te va scoate din joc. După ce am tradus cartea lui Naomi Klein, Doctrina Șocului, a fost o singură emisiune la TVR Cultural. Așa că, ăsta e sistemul, nu trebuie să te combată, trebuie doar să te reducă la tăcere. Totul se petrece la modul: „Poftim? Ce ai spus? Nu te aud! Ce zici acolo? Stai tu mai bine la locul tău! Noi facem societatea aici cum trebuie, oferim oamenilor slujbe, suntem producători de bunăstare, băi! Noi creăm bunăstarea, nu vii tu cu prostiile tale! Știi ce-i aia economie? Te învățăm noi ce-i aia, de la Friedman și așa mai departe”. Și de-asta ce percepi tu la mine ca pesimism, îmi pare rău să o zic, cred că este mai degrabă realism.
Contrar previziunilor lui Marx, această schimbare calitativă, revoluționară, nu se petrece spontan, nici în cea mai avansată economie capitalistă a lumii și nici în alte economii de acest gen. Mai mult decât atât, ea nu este un domino care să transforme, la nivel global, dezmoșteniții sorții într-o masă critică, care să facă posibilă schimbarea de paradigmă. Revenind la oile noastre, ceea ce facem noi, aici, la nivel local sunt doar niște mici răscoale, nimic mai mult. În lipsa unei conștiințe civice și a unei tradiții a protestului, noi neavând nici un 1956, nici o primăvară de la Praga la București, și nici o mișcare sindicală cum a fost SOLIDARNOSC, nu văd ce se poate face.
David: În același timp, au existat și la noi exemple de revolte țărănești și muncitorești, de la 1907, cu toată componenta anti-progresistă care trebuie adresată, până la numeroasele greve și proteste muncitorești, de la Brașov 1919, la Lupeni 1929, Grivița 1933, Petrila 1942, apoi în perioada postbelică – greva de la Lupeni, cea de la Motru, Brașovul. Dar ce cred că lipsește într-adevăr este solidarizarea intelectualilor cu aceste mișcări de protest și asta este componenta cu adevărat dezastruoasă. Inclusiv pericolul derapării spre fascism vine din același motiv – lipsa unui backgroundanalitic, teoretic, al resorturilor protestelor care să aibă și influență în interiorul mișcărilor. Iar Pungeștiul, cu derapajele naționaliste, este poate cea mai recentă dovadă. Desigur, problema ar fi că în tradiția noastră și intelectualii s-au dus de multe ori tot spre fascism. Această situație ține de contextul istorico-politic nefericit al României, cu o tradiție de stânga mult mai slabă decât Ungaria sau fosta Cehoslovacie, în parte cauzată de slaba industrializare de până în 1945.
Dar, revenind la subiectul nostru și la 1990, falia asta dintre muncitori, în cazul respectiv mineri, și intelectuali cred că nu a fost niciodată mai mare și mai violentă decât la momentul respectiv. Și asta cu repercursiuni foarte mari și de durată, până în zilele noastre. Eu cred că minerii sunt de fapt marii pierzători ai momentului 1990, pe termen lung.
București, 13-15 iunie 1990. Sursa: Agerpres.
Bogdan: Desigur, ei au fost folosiți, ca dovadă că atunci când au venit fără acord și-au luat-o în freză, la momentul Stoenești, din 1999.
David: Dar la momentul 1990 tu cum vedeai politica, raporturile stânga-dreapta, ce părere aveai despre ce se întâmplase în 1989?
Bogdan: În 1990 am votat cu liberalii lui Câmpeanu. Am rămas în acea zonă de centru-stânga și mai tărziu, în Marea Britanie, când i-am votat pe liberal-democrați. Mai particip la vot în 1996, când mă ia la ambasadă un foarte bun prieten ca să votăm împreună „schimbarea”. Ori când faci atâtea greșeli, ajungi până la urmă să zici „las-o dracului, că nu are rost”. Dar nu m-am lecuit de tot; am mai avut un moment, pe când studiam în Perugia, pentru doctorat, cred că am fost singurul care a votat demisia lui Băsescu dintre românii de acolo. Astăzi, dacă este să consider votul ca exercițiu democratic, consider că este, de fapt, doar o legitimare a clasei politice.
David: Da, eu tot gândindu-mă la acest moment 1990 și tot preocupându-mă de istoria tranziției, mi se pare destul de clar că poate încă dinainte de 1989, de la sfârșitul anilor 1980, dar cu siguranță în primii ani după căderea lui Ceaușescu, s-au trasat cumva fundamental direcțiile societății în care trăim astăzi. Atunci s-au stabilit taberele, atunci s-au împărțit banii și resursele cele mai importante, pe baza așa-zisei privatizări – delapidării statului. Tot atunci au apărut principalii actori ai așa-zisei „societăți civile”, totdeauna aservită intereselor vestice și nord-americane. Și tot atunci a reapărut și extrema dreaptă – desigur încurajată de național-ceaușism încă dinainte de 1989, dar germenii neolegionarismului au apărut în Piața Universității 1990.
De fapt, de-asta mi se pare atât de importantă revizitarea anilor 1990, pe care eu nu i-am trăit decât ca copil, tocmai pentru înțelegerea dinamicilor actuale. Nu știu dacă vom reuși să combatem polii de putere și structurile actuale, dar pentru început cred că e important ca cel puțin să le înțelegem.
Bogdan: Cred că autoexilarea mea este confirmarea faptului că sunt the odd one out. Nu funcționam în acea situație. Prietenii mei de atunci, majoritatea au ajuns în vest, dar nu mai există nici comunicare, se rup la un moment dat nu doar toate lianturile acestea care ar putea ține de conștiință de clasă, ci și cele care te legau de grupul de referință. Cred că, până la urmă, lipsa unei conștiințe politice nu permite nici coagularea unei conștiințe de clasă. Nu pot face o analiză sociologică, nu am la îndemână datele cu care să mă pot pronunța, e foarte greu să afirmi dacă există o astfel de conștiință. Ceea ce atestă „Sindromul Certeze” al românului plecat în pribegie în căutarea unui trai mai bun este că rămânem în continuare mult mai tradiționaliști și mai balcanici decât ne-ar plăcea să credem. Dincolo de excepțiile revoltelor locale pe care le-ai menționat anterior și încărcați cu povara unei istoriografii rescrisă de patrioți verzi ca bradul, viezurele sau… brânza, și arborând o credință neclintită în Domnul-Zeu, care pare să se fi infiltrat cumva în genele generațiilor de astăzi, orice încercare de a afirma un discurs progresist în afara acestor coordonate este sortită eșecului. Din momentul în care arăți că nu ești credincios și patriot, ești un om bun de nimic, un nenorocit în societate.
David: Da, dar cred că este și înțeles și interpretat foarte prost acest patriotism, înțeles în sens etnic, ca iubire de români și românism, în timp ce pe la spatele acestei retorici, promovate inclusiv de partidele mari, se vinde tot pământul și toată industria țării.
Bogdan: Da, bineînțeles, mie-mi spui?, sigur că așa este. Sigur că da, o privatizăm pentru „binele” societății! Pentru că, nu-i așa, „producătorii de bunăstare” sunt cei care vor crea locuri de muncă, și așa mai departe…
David: Exact, asta este marea capcană pe care a întins-o clasa economico-politică și în 1990: țipau „nu ne vindem țara”, în timp ce ei vindeau toate resursele și mijloacele de producție, bucată cu bucată.
Bogdan: Așa este, iar noi, la momentul respectiv nu aveam experiența politică și cunoștințele necesare care să ne permită să înțelegem toate lucrurile astea. Dar asta este, și nu cred că mai avem cum să ne revenim din șocul ăsta. Pentru că, ce spuneai tu, despre pași mici etc., sună minunat, dar lucrurile se mișcă mult mai repede, tu te bucuri de pașii ăștia mici, dar nici nu-i mai vezi înainte pe cei care fac pașii cu adevărat mari, este acest decalaj, această defazare, care nu cred că îți permite să construiești breșe.
David: De acord, dar nu cred că ai de ales, decât între a te încadra și tu între ăia care își văd de viață în sistem și nu critică nimic, și a face acești pași mici. Nu cred că există alternativă.
Revenind la discuția noastră, pe mine asta mă interesa, perspectiva ta, inclusiv ca martor ocular, nu doar despre acele trei zile, cât mai ales despre toate implicațiile evenimentelor de 13-15 iunie în istoria capitalismului post-1989. Despre Piața Universității, despre luptele din interiorul FSN între aripa Iliescu și aripa Roman. Uite, de exemplu, mie mi se pare, urmărind traseul anumitor persoane, că o aripă radical neoliberală și pro-nord-americană din interiorul FSN și al serviciilor secrete a condus toată transformarea societății post-1989.
Bogdan: Desigur, este foarte simplu. Au existat niște factori decizionali care au dus lucrurile în direcția asta. Multe dintre eminențele cenușii care au activat înainte, s-au împărțit pe urmă. Știi vorba englezească – don’t put all your eggs in one basket. Așa și ei, există oameni, nu doar în partide, dar în societate, în societatea civilă. Eminențele cenușii de la noi, locale, există desigur în orice societate, există acest cor care cântă într-o singură direcție. De aceea, atunci când revii din Occident cu un alt discurs decât cel al așa-zișilor câștigători ai tranziției, este foarte ușor să fii marginalizat.
În fine, s-a scandat de multe ori lozinca „singura soluție, înc-o revoluție”, care i-a și adus pe mineri la București. Această lozincă este mai actuală astăzi ca oricând, doar că-i lipsesc condițiile necesare transformării maselor marginalizate ale societății într-o forță critică, capabilă să efectueze această schimbare calitativă. Poate că acest exercițiu de memorie ne va ajuta să înțelegem ce am greșit atunci și ce am putea face diferit astăzi pentru a nu repeta la infinit aceleași greșeli care le-au permis unora să ne manipuleze din decembrie 1989 și până în prezent. Și pentru că urmează un eveniment fotbalistic global, la care oricum nu participăm decât afectiv, poate că ar fi oportun să rememorăm acel „miracol de la Istanbul” gândindu-ne că toți acești câștigători ai tranziției către neoliberalism nu au câștigat altceva decât prima repriză. Ține de noi să ieșim de la cabine pentru repriza a doua!

25 Jun 2014

Policraticus



            În lucrarea sa, Policraticus (1159), John de Salisbury devine cel mai faimos scriitor creștin care compară societatea unui corp omenesc – folosind analogia pentru a justifica sistemul inegalității sociale, ca pe ceva firesc și natural....

Potrivit descrierii lui Salisbury, fiecare parte a statului putea fi asemănată unui organ: astfel, conducătorul era capul (fiecare are dreptul să se gândească la capul oricărui organ își dorește atunci când vine vorba despre primul marinar al statului român!), parlamentul era inima (rea, tare rea, vai de mama noastră!), securiștii (întotdeauna patrioți), ochii și urechile sale, instanțele judecătorești și mass-media, limba (despicată: de-o parte, judecățile strâmbe, de cealaltă, tabloidele gazetelor de perete aservite puterii), stomacul și intestinele (evident, sistemul bancar de la parterele blocurilor ceaușiste, împărțind piața consumatorilor pe credit cu Mega Image-urile și cu farmaciile cu medicamente scumpe, date pe rețetele falimentare ale capitalismului de cumetrie), armatele "NATO șUE, că ți-am dres-o" erau mâinile bătăușilor apărători ai sistemului, iar muncitorii, țăranii și restul Resurselor dezUmanizate, tălpile picioarelor domnului din ilustrație.

Acum nu mai puteți spune că nu știți de unde vine vorba românului: Ciocu' mic și joc de glezne!

17 Sep 2013

On the "inspirational" if inadvertent use of the term 'Ghost-Modernism'...

Though my critique of the hollow closure of post-modernity's neoliberal formative context and its codifying social practices has received only limited coverage since the days of my PhD research, I never thought that its most catchy bit would be misappropriated by others, willfully or inadvertently.

Even before starting to read for my PhD, while translating Julian Bell's history of art book "Mirror of the World", I've come to coin the term of 'Ghost-Modernism'.

In fact, to ensure the coining of this term would be 'minted' in this day and age of symbolic interaction via Facebook, Twitter etc. in a more meaningful way, I've started blogging and, on the 22nd of November 2007, I've duly published An Op-ed About the Advent of Ghost-Modernism. Shortly afterwards, Julian (Bell) was asking my permission to use this term in his history of art classes, in London, giving my name as reference for it.

Since then, I've used the term 'Ghost-Modernism' on a countless number of occasions, such as when publishing it at the start of my PhD, in 2008, upon announcing the title of my thesis, or when subsequently publishing it in the reputed Romanian journal 'Sfera Politicii'.

Yet nowadays, a random Google search will reveal that my coining, even if used, admittedly, in different contexts to the ones intended by me, has been taken over by several other internet users.

Thus, from the 'spirit cruisers' at The Now Age or the guys at Evernote, peddling tangent meanings to such people as Jimmy Stamp, a writer for some important magazines, such as Smithsonian, Wired, The Journal of Architecture Education, The Architect's Newspaper etc. people are using the power of the internet to invoke ever new meanings to a term that initially was merely trying to highlight the lack of meaning in our times...


Bogdan Lepadatu PhD

Jimmy Stamp 
06:15 (3 hours ago)
to me
Greetings Bogdan.

My name is Jimmy Stamp and I am writing in regards to the comment you recently left on my blog Life Without Buildings. Let me start by saying that, as a writer, I understand your concern and I take all issues regarding plagiarism and proper citation very seriously. I assure you that my use of the term "Ghostmodernism" is not a case of plagiarism. I had neither seen your paper nor heard your name until you wrote me and I most certainly do not appreciate being accused of plagiarism.

My friends and I have been using the term "ghostmodernism" since at least April 2007 (evidenced by both private email exchanges and publicdated blog entries) as a sort of polemical, theoretical artistic movement whose implications continue to fascinate us. My personal and professional interests are in fiction, art, and architecture - particularly Postmodernism. It was a relatively short conceptual and verbal leap from "Postmodernism," which in architecture is a movement that looks to historic forms for inspiration, to "Ghostmodernism," which I conceptualized as a theoretical form of architecture that literally manifests history. Incidentally, we also briefly considered the phrase "Postmortemism," but thought it was a little too morbid. 

While I'm sure your thesis work is excellent, I have almost no interest in politics and my understanding of neoliberalism is admittedly rudimentary. That said, a cursory look at the link you sent has made me certain that we are using the term in very different ways. My short blog entry is clearly a work of science-fiction and I see no reason to alter it in any way. Indeed, with such dramatically different uses of the term, I am puzzled as to why you jumped to the rather extreme conclusion that I was appropriating your idea. Moreover, as I'm sure you've seen, there are myriad other examples of the the word "ghostmodern" on the internet. 

Having now explained myself, unnecessarily in my opinion, I must reiterate that I am deeply offended by the very serious accusation you have levied against me in the public forum of your blog before making any effort to contact me. This is simply an instance where two people independently thought of a particularly snappy and relatively obvious term and interpreted it in their own ways. I am sure you see it as such and I request that you remove the libelous accusation from your website as soon as possible.

I sincerely wish you the best in all your future endeavors. 
Regards,

Jimmy
Bogdan Lepadatu 
09:19 (0 minutes ago)
to Jimmy
Greetings to you too, Jimmy.

Thank you for your reply and comments and I regret the delay in replying. Having read the evidence you've submitted it now appears to me that both of us (unbeknown to each other!) may have tapped into that 'collective unconscious' roughly around the same time, which excludes any possibility that any 'plagiarism' or googleized 'research' may have occurred.

I agree with you that it may well be a case of my jumping the gun (a little!) at the sight of my 'pet discovery' being part of another's argument. I already admitted that your use of the term/concept had been different to the one I employed in my PhD thesis, whose title is: 'The Age of Ghost-Modernism: The New Liberal Utopianism and the Post-Corporatist Democratization of its Inequitable Eonomy, NSPAS, Bucharest 2011.

Though 'ghost-modernity' as a term/concept may be a long time, in this day and Age (... of Ghost-Modernism) before it will manage to emulate the notoriety enjoyed by either one of the 'radicalized', 'fast' (Agger), 'reflexive' (Giddens) or 'liquid' (Bauman) types of modernity, I am happy to acknowledge your contribution in the area as long as this acknowledgement is mutual and, of course, as long as you indicate the type of reference you would prefer me to use in this respect.

Moreover, I am prepared to "copy & paste" this reply in the places on the WWW where I've voiced my disappointment.

I too wish you the very best with your work and look forward to hearing from you.



Regards,
BL

------------------------------------------------------------------------------------------

Moreover,

Sarah Moshontz de la Rocha  (sent by ancientminimal@gmail.com)
20:36 (13 hours ago)
to meTaraka
Dear Mr. Bogdan Lepadatu PhD.,
I am writing in response to the comment posted on the website, now-age.org. I am simply the moderator and designer of the website itself, and I have cc'd the author, a musician and artist Taraka Larson, to this email.
Of course you should be credited for your intellectual work, and I would be happy to cite your credentials and thesis. Again, I am not the author of the work, and I am unaware of her knowledge of your work when she authored this document. Please know that there was no malicious or abusive intent. I can understand your surprise, but we honestly meant no harm. As you may have noticed, other works are cited within the paper and we would be happy to cite your works as well. I cannot speak on behalf of Taraka, but I am sure she will have similar things to say as well.
I will go ahead and cite references to Ghost Modernism with your credentials, and I will also link to your blog. Please let me know if there is anything specific that you would like mentioned or not mentioned.

Best,
Patanjali
Bogdan Lepadatu 
08:28 (1 hour ago)
to Sarah
Dear Mr. Patanjali,

Thank you for your message. An honest mistake is but an honest mistake if no malicious intent is present. I consider your suggestions to make amends adequate. The full title of my PhD thesis is: 'The Age of Ghost-Modernism: The New Liberal Utopianism and the Post-Corporatist Democratization of its Inequitable Eonomy, NSPAS, Bucharest 2011.

Regards,
BL

5 Apr 2013

The Age of Ghost-Modernism and the Suspended Denouement of Global Capitalism


“The Current Financial Crisis and the Future of Global Capitalism”: Michael Heinrich




Prophecies of Downfall
The fact that Marx finally began with the composition of his long-planned economic work in the winter of 1857/1858 was directly occasioned by the economic crisis that broke out in the autumn of 1857 and the concomitant expectations of a deep trauma from which capitalism would no longer recover.  “I am working like mad all night and every night collating my economic studies so that I at least get the outlines clear before the deluge,” wrote Marx to Engels in a letter from December of 1857 (MECW 40, p.217).  The crisis of 1857/1858 was in fact the first true global economic crisis of modern capitalism, which involved all major capitalist countries of that time (England, the USA, France, and Germany).  In the Grundrisse that emerged during this period, one can find the sole unambiguous passage of Marx’s work that can be understood as a theory of capitalist collapse (MECW 29, p.90 et sqq.).  This collapse, Marx was convinced, would unleash revolutionary movements.  In a letter to Ferdinand Lassalle from February of 1858, he even expressed his fear that in light of the expected “turbulent movements” his work would be finished “too late” and thus “find the world no longer attentive to such subjects” (MECW 29, p. 271).  Marx was right about the fact that he wouldn’t finish his work (the first volume of Capital was published nine years later), but this first global crisis of capitalism led neither to a collapse of capitalism nor to any sort of revolutionary movement.  The crisis had already been overcome in the early summer of 1858, and the capitalist system even came out of it enormously strengthened.  Marx learned a lesson: in capitalism, crises function as brutal acts of purification.  The destruction wreaked by crises removes previous impediments to accumulation and frees up new possibilities for capitalist development.
Marx fundamentally broke with the notion of a final crisis of capitalism.  When Danielson, his Russian translator, asked (once again) in 1879 when he could finally expect the sequel to the first volume of Capital Marx answered that he had to wait for the end of the then-present crisis, which exhibited a series of distinctive features, in order to incorporate the analysis of that crisis into his work, and noted in conclusion: “However the course of this crisis might develop itself — although most important to observe in its details for the student of capitalist production and the professional théoricien — it will pass over, like its predecessors, and initiate a new ‘industrial cycle’ with all of its diversified phases of prosperity, etc.” (MECW 45, p.355).
The fact that Marx, with good reason, bid farewell to theories of capitalist collapse did not prevent many Marxists from remaining loyal to such ideas.  In the “Marxist” Social Democracy before the First World War as well as in the Communist Parties of the 1920s, it was regarded as a foregone conclusion that capitalism would perish as a result of the increasingly strong crises it generated.  Every recovery was interpreted as a last rearing up before the final and inevitable collapse, which frequently led to grotesque political misjudgments.  In the early 1990s, the theory of capitalist collapse celebrated a joyful resurrection in the newly-united Germany, furnished with the pretence of being a new idea.  The crises that followed — the East Asian crisis of 1997/98, the stock market crash that heralded the collapse of the “New Economy” bubble in 2000/2001, and the crisis in Argentina in 2001/2002 — were interpreted each and every time as a sure sign of the final crisis of capitalist collapse.  But all these crises were over relatively quickly.  They led to processes of enormous immiseration (particularly the crises in East Asia and Argentina), but the capitalist system, contrary to all prognostications of collapse, emerged rather strengthened from these crises.  Meanwhile, there is once again a new crisis as well as new predictions of the imminent downfall of capitalism.  By now bourgeois economists and even the International Monetary Fund are also issuing warnings of the danger of an international financial crash with severe consequences for the global economy.

From the American Real Estate Crisis to the International Financial Crisis
This crisis deserves a closer look.  It began with an act of overtrading culminating with a burst of the speculative bubble.  Ever since the Dutch tulip mania in the early 17th century, such crises of speculation have always run the same course: a particular asset (whether stocks, homes, or even tulip bulbs) continuously increases in its estimated value, which further stimulates demand for this asset, because everyone wants to share in the seemingly unstoppable rise in value.  People use their own wealth, and ultimately take out loans, in order to acquire the object of speculation.  Prices climb even higher on the basis of increased demand, which leads to a further increase in demand.  But at some point the rise is exhausted.  It becomes more difficult to find new buyers, and initial investors want to sell in order to realize their profit.  The price of the object of speculation falls.  Now everybody wants to get out of the market in order to avoid losses, which leads however to a further fall in the price of the object of speculation.  Many who started speculating late in the game and bought at a high price now incur high losses.  Since these losses are combined with a general slump in demand, such a speculative crisis can have effects on the entire economy.  In principle, the course of such speculative crises is known these days even to those who participate in them.  But it is never clear to participants exactly what phase of the speculation they find themselves in: more or less at the beginning, where good chances for making a profit still exist, or closer to the end, shortly before the bubble bursts.  Everyone hopes to be counted among the winners, even if he or she knows that the crash is coming.
After the bursting of the New Economy bubble in the year 2000, the Federal Reserve lowered the federal funds rate from 6.5 to 1 percent between January 2001 and the middle of 2003 in order to stimulate investment through cheap credit.  For two or three years, the federal funds rate was even lower than the rate of inflation.  Falling interest rates also made the buying of homes attractive, and living in the privacy of one’s home is a widely accepted goal among all social classes in the USA.  Between the years 2000 and 2005 the amount of mortgages almost tripled.  The strongly growing demand for homes caused real estate prices, despite increasing construction, to increase 10-20 percent per year, which enticed banks into granting increasingly risky loans.  Purchasing prices were now financed up to 100 per cent, and equity was no longer required of buyers.  Normally, banks only finance 60-80 per cent of the purchasing price, so that the bank has a security cushion and incurs no losses in case of a foreclosure sale of the house (as a consequence of insolvency on the part of the debtor).  Even if the house doesn’t realize the original purchase price through the foreclosure sale, there normally remains enough for paying back the loan, and the loss is incurred solely by the debtor.  In the case of strongly rising real estate prices, bank managers believed that nothing could go wrong, and that the safety cushion was automatically provided by climbing prices.  However, many homeowners used the climbing real estate prices to increase their loans in order to finance their personal consumption expenditures.  The establishment of a safety cushion was therefore further postponed.  Moreover, the banks began to issue so-called “Ninja” credits, which stand for “no income, no job, or assets” on the part of the borrower.  Such loans constituted a big part of the “subprime” loans that are such a frequent topic of discussion these days.  These are loans to borrowers who can’t really afford the loans, which means that there is a high risk of default, which the banks make up for by charging extra high interest rates.  Above all, such “subprime” loans are then resold by the banks, whereby they are rid of their worries concerning insolvent debtors.
Real estate loans of varying quality were bundled together in a relatively complicated way to serve as collateral for bonds that are given such beautiful names as “collateralized debt obligations” (CDO).  These were then successfully sold to other banks and funds.  Such bonds offered high returns on the one hand (since real estate buyers had to pay such high interest rates) and seemed on the other hand to be a relatively safe investment, since they were covered by real estate.  In order to keep these transactions off the books of the purchasing banks and thus hedged by their own capital, so-called “Structured Investment Vehicles” (SIV) were founded, which acted as foreign subsidiaries.  They refinanced the costs of these investments with short-term bond issues at much lower rates of interest than those of the speculative bonds collateralized by mortgages.  In Germany, it was not only private banks that followed this method of legally evading the scrutiny of regulatory bodies, but also public banks such as the Landesbank Sachsen.
With the rise of interest rates in the USA between 2005 and 2006, the rise in real estate prices was slowed down, but the interest burden of mortgages rose, since in most cases variable rates had been stipulated.  Most notably in the “subprime” sector, where the interest rates were already high, the number of loan defaults strongly increased.   As a result, the number of foreclosure sales increased, which further beat down real estate prices.  Now the rise in prices was no longer slowing down; at the end of 2006, prices stared sinking.
With the increasing insolvency of real estate buyers, the bottom fell out of the interest revenues of the bonds based upon these mortgages, and with sinking real estate prices, the collateral of these bonds was also gone, and their prices fell.  This forced the banks and funds that had bought these bonds to engage again and again in “value adjustments” of their balances, a process which probably still has not reached an end.

Distinctive Features of the Present Crisis
The phenomena described thus far do not yet constitute anything unusual in the history of capital.  The current crisis is notable because of the role the banks have played in it.  In stock market crises, the losers are frequently the many small investors who put their nest eggs into stocks and who find themselves holding worthless paper after a crash or who are even in debt because they financed their stock purchases with loans.  In the case of the American real estate crisis, the aggrieved parties are the banks and speculative hedge funds that bought the real estate loans (or bonds covered by the loans) from the issuing banks.  Many insolvent homeowners have lost their savings, which they put into their homes, as a result of foreclosures.  But at least the easy credit offered by the banks permitted a higher level of consumption over the years.  This time, it wasn’t small savers putting their meagre capital into fly-by-night stocks, but rather banks financing the purchase of overpriced real estate and the consumption expenditures of homeowners.
The extent of the losses that individual banks have had to absorb (not just American banks, but also for example public and private German banks that took part in the ostensibly safe speculative transactions) is however not yet clear.  Not only because banks are reluctant to make the extent of their losses public knowledge, but also because it is frequently the case that they are themselves not fully aware of the exact extent.  When engaging in the purchase of the bonds covered by real estate loans, the banks blindly trusted the judgment of the so-called “rating agencies.”  But the highest quality “AAA” ratings were paid for by the very banks that issued the bonds, which was not necessarily helpful as far as the objectivity of the ratings was concerned.  Since nobody knows exactly which bank is holding on to how many rotten loans or maybe even facing bankruptcy, distrust between the banks has grown which in the last year has almost paralyzed interbank trading.  In interbank trading, banks grant each other short-term loans without any formalities in order to ensure that business proceeds smoothly.  But if one bank has to take into account that the other bank might be bankrupt tomorrow, the typical “over night” loan also becomes a risk.  Bigger problems have been prevented so far only because central banks reacted with a quick expansion of their lending.

Shifts within Capitalism
The enormous losses which have been the topic of discussion so far — at the end of April, the banks had written off around 270 billion dollars, but the total could also end up being around 400-500 billion — are also an expression of the structural changes which have occurred within global capitalism in the last 30 years: since the global economic crisis of 1974/75 and the neo-liberal policies introduced as a result of it, the distribution of wealth in the leading capitalist countries has shifted considerably to the benefit of capital and high-income individuals.  Real wages have risen only a little bit since then, the increase in social wealth has benefited almost exclusively those already possessing high-incomes and great wealth.  A large amount of these income gains, as well as a part of increasing business profits, was invested in the financial markets, which successfully courted investors with increasingly novel types of speculative financial instruments (so-called “derivatives”) since the sweeping deregulation of the markets in the 1970s.
Various “pension reforms,” all of which have been instituted at the expense of state pension systems, have also led to attempts by many employees to improve their future pension payments through “pension funds,” so that lower-income individuals also ended up investing indirectly in the financial markets.  As a result of these developments, the volume of financial wealth has grown far more strongly in the past few decades than aggregate output.  And there is a constant search for further investment opportunities for this enormous increase in financial wealth, which greatly stimulates speculation.
However, the losses mentioned above only constitute a fraction of international financial wealth, which amounts to about 150,000 billion U.S. dollars.  The global losses up to now of around 270 billion dollars are at the scale of the annual federal budget deficit of the USA and can easily be absorbed by the global financial markets.  But it may well be that one or two large banks will run into difficulties similar to those encountered by the fifth largest American bank Bear Stearns, whose bankruptcy could only be avoided by its sale at a knock-down price –brokered by the Federal Reserve — to J.P. Morgan Chase, the second largest American bank.

New Centers of Capital Accumulation
As a consequence of the financial crisis, a recession has begun in the USA (even if this has not been officially acknowledged).  Banks have reined in their lending, and private consumers who have just lost their homes cannot continue to consume at the same levels.  Considering the significant weight that the domestic market has for the U.S. economy, a cyclical downturn might be unavoidable, even with a weak dollar making U.S. exports more competitive on the global market.  It is notable, however, that this downturn has so far had relatively minor effects upon the global economy.  In Europe and particularly in Germany, growth predictions have been revised downwards, but with the “upturn” of the last few years, a cyclical downturn was in the cards anyway.  The USA are still the strongest economic power by far, but with the developing countries of Asia and parts of Latin America, new centers of capital accumulation have emerged that are no longer merely a “periphery” of a global economy driven by Western Europe and North America.  To some extent, they can compensate for the demand shortfall in the USA.  That Indian companies are making a name for themselves with spectacular takeovers (Jaguar was bought by Tata Motors, the largest European steel company Arcelor was bought by Mittal Steel), and that the Chinese central bank holds massive foreign currency reserves, are merely the obvious expression of this development.  Global competitive capitalism is becoming increasingly multi-polar, a development accompanied by the relative loss of the USA’s economic significance (see “Profit without End: Capitalism Is Just Getting Started,” MRZine, 28/07/07).

New Forms of Regulation — And New Crises
The current crisis also indicates something else.  Around 30 years ago, the era of Keynesianism ended: Keynesian economic policies that had been reduced to “deficit spending” were replaced by neo-liberal concepts that proceeded from the assumption that “the markets” are the best and most efficient entities for regulating the economy.  Since the 1980s deregulation, flexibilisation, and privatisation occurred worldwide as much as possible.  Today, financial markets most closely approximate the neo-liberal ideal of a free and flexible market: state regulations were radically cut back, and due to the nature of the objects being traded, time lags and transaction costs are minimal, the “impulses of the market” can therefore impose themselves without hindrance.  But it is precisely these deregulated financial markets that have proven to be extremely unstable and prone to crisis.  Even Josef Ackermann, head of the Deutsche Bank, had to recently admit that he no longer believes in the often-invoked “self-correcting powers of the market.”  And the International Monetary Fund, which up until now has obligated every developing country in need of credit to “more markets” (also and especially in the financial sector), has discovered in light of the financial crisis that the international financial architecture displays “dramatic shortcomings” and that more state control and regulation is necessary.  But whether such regulation is actually coming soon is uncertain: Ackermann did not intend for his criticism to be understood as a plea for more state intervention.  Instead, he presented a voluntary code of conduct which financial institutions should adhere to in the future.  The proposals discussed by the IMF also remain extraordinarily vague.  It’s possible that a further crisis is necessary before a new regulatory wave can begin.  But the period of naïve market euphoria seems to be over for now.
Even if a new era of regulation for the financial markets is on the way, however, it will not make capitalism free of crises.  When analysing capitalism, one has to distinguish between institutional arrangements that favour crises, and capitalism’s fundamental tendencies towards crisis, which are rooted in the contradictory determinations of capitalist production on the one hand and capitalist circulation on the other hand.  Institutional arrangements can be altered, and as a rule, crises tend to induce such changes.  That the goal of capitalist production is profit-maximisation and that this is partially mediated by speculation, however, cannot be changed, or at least not without abolishing capitalism.
There are also indications of new crises.  The enormous rise in consumption in the last few years has led to climbing raw material prices and a current rise in the price of foodstuffs.  In the case of rising prices and the expectations of a further rise in prices, speculative investment will increase, in which assets are purchased solely with the intent of selling them at a higher price.  There are already conjectures that the price rise for crude oil and wheat is partially a result of speculative futures contracts, so that new speculative bubbles are emerging.
The rising price of foodstuffs has already had a considerable economic impact: in India and particularly China, they are fuelling the already high rate of inflation.  The possibility cannot be excluded that the Chinese central bank will attempt to fight inflation with a rise in interest rates or with a tightening of the money supply, thus choking off the hitherto extraordinary rates — annual rates of 8-9 percent — of growth.  Then the flip side of the multi-polar structures of global capitalism would become evident: an economic crisis in China would not just be a Chinese problem, it would be a problem for the entire global capitalist economy.  Even without the dreaded collapse of the financial system, the prospects of global competitive capitalism are anything but rosy.
09/06/08

Michael Heinrich is a mathematician and political scientist in Berlin.  He is managing editor ofProkla — Journal of Critical Social Science.