De la Hegel la Nagel: Monologica unei perspective… prolixe!

Perspectivă de Niciunde

Dacă dragostea de înţelepciune ar putea îmbătrâni vreodată, multe cărţi – printre care s-ar număra, evident, şi Perspectiva de Niciunde – nu şi-ar avea sensul. Detaşându-ne un pic de această salvă de avertisment, trasă pentru obiectivarea demersului de a-l repune în drepturi pe filosoful Thomas Nagel – în ochii cititorului român, care nu l-a citit deja în original – voi sublinia câteva dintre provocările acestei întreprinderi problematice.

Mai întâi însă, mi-aş permite să adaug – pentru cei care nu ştiau deja acest lucru – faptul că preocupările lui Thomas Nagel depăşesc cu mult aria filosofiei mentalului – el fiind nu doar autorul celei mai faimoase critici făcută descrierilor reducţioniste din acest domeniu, Ce înseamnă să fii un liliac – dar aducând totodată contribuţii însemnate la cercetările efectuate atât în domeniul deontologiei, cât şi în cel al teoriei morale şi politice liberale.

Tocmai din acest motiv, prima provocare a constituit-o găsirea celei mai adecvate formule prin care să fie tradus titlul acestei cărţi – frapant de similar cu titlul romanului scris la sfârşitul secolului al XIX-lea, de socialistul utopic William Morris (Ştiri de niciunde). Chiar dacă asemănările dintre aceste două lucrări se opresc aici, au existat numeroase momente de-a lungul acestui exerciţiu de fidelitate, în care paralela cu romanul cu vagă tentă ştiinţifico-fantastică, nu a părut total deplasată.

După negocierea acestei prime încercări au urmat alte provocări, mult mai serioase, cauzate de faptul că termenii filosofici folosiţi în această carte nu au un corespondent direct în cercetările filosofice întreprinse în limba română, care nu s-a adaptat încă suficient să poată face măcar distincţia dintre liberalism şi libertarism (sic!). Pentru exemplificarea acestei stări de fapt, voi menţiona cazurile agenţiei, sau pe cele ale circularităţii şi consecvenţialismului – nişte „furculisioane“ pe care m-am văzut nevoit să le inventez din cauzele menţionate – precum şi ale unor variante ale utilitarismului, sau cauzalităţii, mergând chiar până la absenţa unui corespondent al liberului arbitru – pentru care am folosit termenul de voinţă obiectivă.

În plus, Thomas Nagel face la rândul său uz de astfel de licenţe filosofice atunci când foloseşte verbe modale auxiliare drept verbe predicative – aşa cum se întâmplă, pentru exemplificare, în cazul lui to will – în scopul, aş îndrăzni să speculez, realizării unui grad superior de obiectivare a rigurozităţii aplicării metodelor epistemologice folosite de Kant, în domeniul filosofiei morale.

Desigur, este posibil ca Davidson să aibă perfectă dreptate atunci când respinge ideea unei scheme conceptuale care, deşi respectă condiţiile necesare aplicării sale universale, este atât de diferită de propria noastră schemă, încât principiile sale ar putea rămâne perpetuu „intraductibile“.

În fine, m-am confruntat cu dificultatea intrinsecă a negocierii şicanelor unui text de o asemenea factură, în care mintea strălucitoare a lui Thomas Nagel se aseamănă unui bolid ce se apropie în mare viteză, şi cu faza mare aprinsă. Această lumină orbitoare surprinde venind din partea cuiva care părea să ştie ce înseamnă să fii ca un liliac… Aşa cum se întâmplă atunci când descrie un punct de vedere similar unei viziuni telescopice, rezultând dintr-o serie interminabilă de obiectivări succesive… care par să înghită, cu apetitul insaţiabil al unei găuri negre, orice diferenţiere în masa „oamenilor obişnuiţi“, aruncaţi într-o groapa comună spartană, fie din cauza faptului că erau femei [toate exemplele date în primele nouă capitole au protagonişti masculi – până şi pisicile sunt motani deşi, toate animalele ar trebui, în limba engleză, să fie de genul neutru!], fie din cauza faptului că nu deţineau cunoştinţe fundamentale de electromagnetism, sau de fizică cuantică, sau fiindcă nu avuseseră habar până atunci că niciun sistem axiomatic finit nu poate fi, în acelaşi timp, complet şi necontradictoriu!...

Evident, anumite lucruri sunt, prin natura lor, dificil de înţeles. Thomas Nagel nu scrie aici un text gata digerat – sau, dacă preferaţi, un Readers’ Digest, prin care se urmăreşte popularizarea ştiinţei – drept pentru care nu este dispus să îşi trivializeze argumentul, degradându-i ascuţimea halucinantă în democraţia numitorului comun, depersonalizat până la os, de dragul popularităţii…

Dimpotrivă, el nu doar că evită să camufleze ariditatea ascensiunii către obiectivitate, dar mizează totul pe atracţia irezistibilă a dificultăţii. Recunoscând capacitatea indubitabilă a complexităţii de a incita intelectul, el supralicitează, părând adeseori că urmăreşte să provoace, în mod deliberat, cât mai multă zarvă între neuronii cititorului neavizat – un cititor pe care-l poate aduce chiar în pragul prăpastiei filistinismului.

Dincolo de aceste neajunsuri, pe care nu putea să le evidenţieze decât un traducător cârcotaş – exasperat de piedicile suplimentare pe care i le-a pus în calea fidelităţii prea timoratul editor american, care nu a cutezat să îndrepte niciunul dintre derapajele de limbaj şi inadvertenţele gramaticale, dintre care nu lipsesc infinitivele cu adverb intercalat, sau virgula pusă înaintea lui etcaetera – precum este cel care scrie aceste rânduri, veştile bune sunt că această carte reprezintă un curs intensiv de înţelepţire (sic!).

Astfel, chiar dacă vectorul timp este abordat abia la sfârşitul acestei cărţi, explorarea lanţului obiectivărilor succesive – ce se petrec în ritm de Bolero ravelian – constituie provocarea de a înţelege dacă viziunea telescopică a perspectivei lui Thomas Nagel reprezintă doar o metaforă menită să ilustreze curgerea ireversibilă a timpului – de la Marea Explozie, cunoscută sub numele de Big Bang, şi până la eventuala implozie a tuturor universurilor paralele – care scurtează corespunzător perioada în care omul şi-ar putea depăşi impulsul religios – acompaniat sau nu de prezenţa protectoare a vreunei fiinţe supreme – de a crede că este buricul pământului, sau dacă, dimpotrivă, în scurta călătorie a vieţii sale prin atmosfera rarefiată care înconjoară acest veritabil Turn de Fildeş va ajunge, la un moment dat, să descopere fabula păianjenului nihilist, al cărui suflet se umpluse cu senzaţia de claustrofobie pe care o încearcă cel care cucereşte Everestul.