NATO ţie, Dă-mi-o mie: Un joc de societate [corporatistă] în haine civile (II)
Bucură-te, cu docilitatea mioriţei regresate de pe urma prea deselor sprinturi în codrul frate, că tocmai când credeam că am ajuns în sfârşit la „limanul istoriei“, ne-am trezit brusc sub electrozii terapiei de şoc a pieţei… liberă să pună în sfârşit monopol pe ideologie!…
Rămâi aşa, cu faţa înţepenită în rictusul bucuriei clovnului la auzul lătrăturilor câinelui de pază al Statelor Unite, atunci când te cheamă să vii în turma unicului bloc militar al planetei. Ca să-ţi arăţi recunoştinţa faţă de câinele NATO, adaugă un zâmbet credincios ficţiunilor revizioniste din care este fabricată această notă de subsol a istoriei moderne a daco-românaşilor, scrisă la început de aprilie a.c.… Bucură-te domol, ca să nu-l superi cumva cu păcălelile obişnuite la început de aprilie şi sărbătoreşte, în linişte (de care s-ar fi putut mândri până şi Frontul Salvării Naţionale!) şi consens (netulburat de mâna de anarhişti romantici doborâţi de bravii noştri mascaţi pentru orice eventualitate, deşi fuseseră mai cuminţi decât era odinioară patetica galerie de majorete a echipei de fotbal numită F.C. „Progresul“) victoria cruciadei corporatismului mondial…
Aplaudă cadenţat, la fel cum ai făcut-o şi ultima dată când au curs bombele câinelui de pază al economiei de piaţă… atât de aproape de casă, nu doar peste podurile de pe Dunăre, dar şi peste televiziunile cu jurnalişti care îndrăzneau să protesteze împotriva testării doctrinei Şocului şi Evlaviei… pentru dominarea rapidă a adversarului – în traducere eminesciană: pentru împlinirea necesităţii ca invadatorul să controleze mediul celui pe care îl atacă [adică, „râul (şi) ramul (tău), mi-e prieten numai mie“, iar pe tine te voi bombarda până vei fi incapabil să mai rezişti]; în fine, dacă preferaţi totuşi varianta originală, atunci încercaţi "Shock and Awe: Achieving Rapid Dominance" http://www.sourcewatch.org/index.php?title=Shock_and_awe)
Ovaţionează succesul doctrinei Şo-pe-ei şi reuşita acaparării petrolului irakian şi a nivelării cioturilor ieşite în cale: victime „colaterale“, suspecţi şi, în foarte rare cazuri, „combatanţi inamici“ (nu „prizonieri de război“) – că doar de-aia eşti preşul unicului bloc militar al planetei, ai cărui soldaţi pot face ce vor cu cei pe care i-au împachetat ca pe nişte colete, după exemplul doctorului Ewen Cameron şi practicilor sale inumane, reproduse în manualul CIA „Kubark“ de interogare a suspecţilor răuvoitori şi profund refractari sadismului metodelor sale de spălare pe creier – http://www.gwu.edu/~nsarchiv/NSAEBB/NSAEBB27/01-01.htm) – aceleaşi colete la care să poţi întoarce capul în cealaltă parte când au trecut, în ciuda dezminţirilor Comandantului (de pe corveta) României, şi pe aeroportul Kogălniceanu, în drum către Guantanamera Bay!)…
Scandează numele noului împărat Vespasian, aka Georgică W. C. Tufiş, în varianta modernă a cowboyului semidoct, care a dat curs unuia dintre cele mai ruşinoase acte legislative din toată istoria SUA, aşa-numitul The Military Commissions Act - http://www.aclu.org/safefree/detention/commissions.html - prin care a aruncat la gunoi Constituţia SUA şi principiul Habeas corpus (destinat protejării individului împotriva arestării sale ilegitime, pe timp nelimitat), un decret menit să-i imunizeze pe oficialii de la Casa Alba-Neagra de prevederile Legii Crimelor de Război, în care se încadrează şi atacurile sale „anticipative“…
Răsuflă uşurat că securiştii lor au fost mai tari decât securiştii noştri, chiar dacă nu au fost chiar pe fază la Reînceputul istoriei, pe 11 septembrie 2001… când probabil se nimerise să fie de gardă la Pentagon, ideologul de serviciu, Francis Fukuyama!
Continuă să dai cu „săru’ mâna“, că doar de-aia a cheltuit agenţia securiştilor CIA-ului, lucrând sub acoperire USAID, mai bine de 600 de milioane de dolari din ’90 încoace pe fundurile noastre statornice încă de pe vremea lui Burebista, ca să stăm pe ele şi să aplaudăm adeziunea noastră deplină la versiunea americană de „comerţ liber şi democraţie neo-conservatoare“, aşa cum o făceam odinioară la congrese…
Laudă oportunitatea excluderii din economie a unei părţi importante din populaţia ţării (şi trimiterii sale la cules de căpşuni!) de când ne închinăm la sfânta treime a pieţei libere, în numele privatizării (mai precis, este vorba despre eufemismul prin care se face referinţă la transferul activelor statului în mâinile câştigătorilor tranziţiei, în schimbul debitării conturilor aceluiaşi stat gogoman cu datoriile acestor întreprinzători şmecheri – că doar nu economisind din salariile socialiste s-a căpătuit această clică parvenită de hoţi de buzunare publice!), liberalizării economiei (mai precis, a creării unor zone libere de restricţii pentru fraudarea în stil free-wheeling a fraierilor!) şi a sfintei reduceri la sânge a cheltuielilor sociale, (Idi) AMIN!
Exprimă-ţi adeziunea, alături de toţi „oamenii de bine“ care se uită (şi câştigă!) la Surprize-suprizele dispariţiei solidarităţii sociale în această ţară grefată acum de inegalităţi economice groteşti şi refuză să mai asculţi altceva în afara muşcăturilor sonore ale ştirilor NATO, în care sunt relatate isprăvile de vitejie din războiul Statelor Unite ale Americii împotriva terorii… morilor de vânt… reproduse servil şi necritic de corul aplaudacilor din canalele de scurgere ale mediei româneşti – un cor care deocamdată nu şi-a schimbat decât dirijorul.
Bucură-te ca la sosirea în al nouălea cer, îţi zic, şi să nu îndrăzneşti cumva să citeşti cărţi subversive precum Intervenţiile lui Chomsky, sau Doctrina Şocului, de Naomi Klein, sau şi mai rău, să te abaţi pe site-urile vreunei organizaţii obscure, cum ar fi… BBC-ul http://news.bbc.co.uk/go/pr/fr/-/2/hi/europe/7384679.stm unde ai putea afla cum au prelevat organe de la vreo trei sute de sârbi luptătorii albanezi pentru demografie (cărora le-a făcut ţară în Europa 'telectualul Georgică W.C.), cu care să scoată şi ei un ban (reparaţii de război?) de la nevoiaşii petrolişti arabi… Bucură-te, îţi zic, că altfel te ia mama dracului!
https://admin.romania.indymedia.org/ro/2008/05/2603.shtml
26 Mar 2008
NATO ţie, Dă-mi-o mie: Un joc de societate în haine civile
Bucură-te cum s-a bucurat Bucuroiu că între 2 şi 4 aprilie vom sărbători, în mica noastră periferie capitală, devenită temporar Buricureştiul (sic!) Alianţei imperialismului militar, economic (în forma exploatării resurselor dezumanizate din grija obţinerii unui profit net cât mai gras!) şi, bineînţeles, intelectual (în forma neo-conservatismului cu neverosimile pretenţii liberale!), victoria Doctrinei Şocului şi Evlaviei… pentru dominarea rapidă a adversarului (mai precis, doctrina războiului purtat pentru acapararea petrolului irakian - sau, în original, "Shock and Awe: Achieving Rapid Dominance" vezi http://www.sourcewatch.org/index.php?title=Shock_and_awe) folosită nediscriminat împotriva cioturilor aflate în cale: victime „colaterale“, suspecţi şi, în foarte rare cazuri, „combatanţi inamici“ (nu „prizonieri de război“, că doar de-aia eşti cel mai puternic, ca să-i poţi numi cum îţi vine la îndemână pe cei pe care i-ai împachetat ca pe nişte colete, după exemplul doctorului Ewen Cameron şi practicilor sale inumane, reproduse în manualul „Kubark“ de interogare a suspecţilor răuvoitori - vezi http://www.gwu.edu/~nsarchiv/NSAEBB/NSAEBB27/01-01.htm) - la care să se poată întoarce capul în cealaltă parte atunci când au trecut, în ciuda dezminţirilor Comandantului României, şi pe aeroportul Kogălniceanu, în drum către Guantanamo Bay!)…
Bucură-te, îţi zic, că altfel te ia mama dracului!
Bucură-te, îţi zic, că altfel te ia mama dracului!
8 Mar 2008
Strigoiul nihilist
Stupize-stupize pentru cei pro-da-mulţi:
Invitaţii emisiunii: Moş Gerilă şi cei patru zeci, sute şi mii de HOŢI de... buzunare publice!
Platon susţinea că sufletul este prins în capcana trupului, iar nevoile acestei temniţe de carne îl violează şi-l compromit – deh, aşa-i la puşcărie! – ameninţându-l cu dominaţia celei mai inferioare porţiuni ale sale – nu, n-aţi ghicit la care porţiune făceam referinţă: despre apetit era vorba în propoziţie!
De mai bine de 18 ani, de când trupurile românilor au fost puse la îngrăşat, iar minţile le-au fost puse la cură de slăbire, tot aşteptăm, cu zâmbet de telenovelă pe buze, să vină odată Crăciunul înţelepţirii (sic!) noastre, colindând pe la uşile în spatele cărora, spune povestea, că ne-ar aştepta cadourile noii orânduiri… capitaliste!
Şi tot colindăm – mai mult în cealaltă parte, aia din care fac crucea fotbaliştii – şi primim nişte căpşuni, după care ne întâlnim cu băieţii cei mari şi răi, care ne bat (în spiritul Crăciunului!) şi ne iau căpşunile abia primite, dar noi nu ne lăsăm cu una cu două şi pornim din nou să colindăm şi primim alte căpşuni, mai colindăm puţin, după care primim şi mai multe căpşuni, până când ne trimit arrivederci pe-acasă dacă strâmbăm din nas când primim mereu aceleaşi căpşuni încercând, în schimb, să ajungem la celelalte cadouri care ne-au fost promise (de Crăciunul împuşcatului!), intrând pe uşa din dos, şi iar colindăm, şi tot aşa!…
Nu vrem însă niciodată să învăţăm că în capitalismul fascizat de Taica Hayek, de Unchiul Miltie (aka Milton Friedman) sau de simpaticul de Mises, aspiraţiile de transcendenţă ale locuitorilor balonului dâmboviţean de mizerie stătută, în care fermentează speculaţiile capitalismului de cumetrie şi alba-neagra contabilităţii dubioase – un New Bişniţ (aka RIFF Holding International http://riff.ro/) din care apar profiturile delicvente ce alimentează consumismul frenetic, de tip "easy come, easy go"... în paradisuri fiscale aflate departe de ochii fiscului – sunt reduse (cu bună ştiinţă şi rea credinţă!) la mimetismul unui exerciţiu de imagine prin care se încearcă redarea cât mai fidelă a numitorul comun – în variantele tele-shopping-ului, e-misiunilor Monicăi C. sau FTV-ului, dacă preferaţi varianta luxoasă a fâţelor tractoriştilor bucureşteni (pentru cei nedumeriţi, este vorba despre tractoarele cu mărci aspiraţionale, de genul Q7 şi de şoferii lor cu un IQ de 7, precum şi de tracţiunile în 4x4 - pe bancheta din spate - ale prea-fardatelor trofee aparţinând parveniţilor câştigători ai tranziţiei!) ale căror aspiraţii de transcendenţă, repet, se reduc (mai ceva ca fustele de crăciuniţă!) la o călătorie până la ultimul etaj al shopping mall-urilor…
Unii oameni cred în viaţa de apoi. Eu nu, după cum se vede din titlului ataşat – titlu care şi-ar dori să vă îndemne să vă sculaţi, voi oropsiţi ai sorţii!… împotriva acestor evazionişti fiscali, antreprenori speculanţi ai coşmarului funebru al unei pieţe liberă să pună monopol pe ideologie – pe care fie că îi votaţi o dată la patru ani, pentru a le oferi justificarea ţinerii frâielor din jurul gâturilor voastre, fie că îi suportaţi atunci când vă dau un salariu de mizerie, să le rămână şi lor acolo măcar de-un tractor 4x4, dacă nu de-un tanc adevărat, cum este Hummer-ul! Acum că am trecut de pacostea introducerii şi am ajuns la momentul realităţilor, v-aş propune să evităm să mai fim vagi şi să începem să spunem lucrurilor pe nume – sau chiar să ataşăm lucrurilor câte un nume!
Înainte de a face acest lucru însă, aş dori să vă relatez o mică glumă proastă, făcută de Institutul-institutelor culturii româneşti de Ziua îndrăgostiţilor, când a stricat plăcerea melomanilor aflaţi la Ateneul Român pentru un concert al Cvartetului Belcea. Angajaţii lui musiu Patapievici nu au reuşit să întrevadă, de-acolo din sferele înalte (dar bine încălzite şi capitonate corespunzător!) ale acestei culturi mici (în care se află fundurile domniilor lor şi inimile noastre patriote!), potrivirea datelor acestui concert, cu sărbătorirea americană a Valentinului, preluată de la stăpânii lumii şi sărbătorită cu sfinţenia de rigoare!
Astfel, pe un fundal grotesc de muzak (pentru cei nedumeriţi a doua oară, este vorba despre muzică uşoară produsă de tot soiul de karaokişti afoni – din cei care apar la varianta mioritică a emisiunii de karaoke, numită "Mega Star" – care contribuie la poluarea fonică de la mai toate posturile de radio băştinaşe, cum ar fi, de pildă, Radio 22 şi jumătate - ăia care trag în ascultători cu bâlbâieli la trioletă, de genul: A fost odată ca-ca niciodată!...) membrii acestui cvartet, laureat în alte lumi (mai împăcate cu purcoiul de bani pe care-l are), au înfruntat, cu stoicism, duduielile ritmate de afară, (unde numărul decibelilor ar fi fost în exces chiar şi pentru Guantanamo Bay!).
Personal, nu am mai trăit o asemenea experienţă înjositoare… Ceea ce le-a fost şi mai greu artiştilor să îndure a fost du-te-vino-ul din sală, care s-a petrecut pe toată durata concertului, că deh, numai semi-vip-uri cu invitaţii, care se comportau de parcă ar fi vrut să se zbânţuie pe-afară, pe la flăcăii constipaţi!... De-aia nici după ce au primit de la Dragobetele-şef şi de la cei trei subalterni ai săi, verzele omagiale, tot nu le-au dat cu bis la mocoflenderii – care au mai şi aplaudat atunci când le-a venit lor îndemână!
Manele şi telenovele: Hai Rrromânica! Stupize-stupize pentru cei pro-da-mulţi! Ajungi la un moment dat să realizezi că, dacă faci galerie, ajungi mai departe decât o vei putea face folosind vorbe alese. Băi elitistule, unde te trezeşti? Habar n-ai tu cum (nu) merg lucrurile pe-aici, pe la noi!...
Uite aşa, dintr-una într-alta, am fi ajuns la subiectul datului în vileag de astăzi: micuţa cultură a românaşilor verzi ca… broasca, şi reprezentanţii acesteia printre cititorii de rând – mă rog, pe unii dintre aceştia, că doar n-o să începem acum să-i vorbim de rău pe toţi participanţii la prea transparentele licitaţii pentru manuale şcolare…
Numai că demascarea neprofesionalismului care domneşte în sânul unui mic centru de cultură şi care, în ciuda numelui rezonant – Oxford Educational Centre http://www.oxford.ro/(pardon, Center, c-aşa-i în acte, chiar dacă despre Oxford-ul englezesc era vorba!), nu este practic decât o librărie aflată chiar în inima dezinteresată a foarte micului Periş al Balcanilor – va trebui să mai aştepte până data viitoare. Neprofesionalismul unei foste profesoare de limbă engleză, Geta Purdea, şi mişmaşurile grecoteiului ei şef, Petros Papasaratopoulos, care stă mai mult prin Bulgaria – spun gurile rele că asta ar fi din cauze care ar începe cu Inter– şi s-ar termina cu –pol sunt un mezelic faţă de profesioniştii care după ce au desfiinţat o ţară – mă rog, o federaţie, cum a fost cea Yugoslavă – acum sancţionează victoria demografiei împotriva democraţiei!
Întrerup aşadar acest op-ed în punctul în care am rămas practic fără cuvinte care să poată fi publicate, din respect pentru cei care suferă atât de aproape de noi!
http://www.revistanoinu.com/Stupize-stupize-pentru-cei-pro-da-multi.html
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Strigoiul%20nihilist%201%20de%20Bogdan%20Lepadatu.htm
Stupize-stupize pentru cei pro-da-mulţi: Invitaţii emisiunii: Moş Gerilă şi cei patru zeci, sute şi mii de HOŢI de... buzunare publice!
Repriza a 2-a a Scrisorii (cu picioarele) deschise:
Fiind nevoit să mă întrerup pentru un moment de reculegere la autopsierea cadavrului Serbiei – ei bine, NU, nu este o figură de stil, din păcate, dacă până şi Human Rights Watch afirmă acum că într-adevăr este posibil ca un număr de până la 300 de sârbi din Kosovo să fi fost omorâţi, în 1999, pentru prelevarea organelor interne şi comercializarea acestora în ţările arabe < http://news.bbc.co.uk/go/em/fr/-/2/hi/europe/7384679.stm > – făcută de pricepuţii doctori ai fabricii de fericire albaneză (Carla del Ponte et al), voi mai prelungi puţin pauza, pentru a explica oportunitatea acestui titlu. Fac acest lucru nu doar din cauza faptului că presupusul cadavru pare să se mai zbată încă, ci şi pentru explicarea metaforelor alese deloc întâmplător ca suport de curs…
Astfel de fabrici de fericire ce urmăresc crearea Omului Nou (aceeaşi clonă pupincuristă pe care şi-ar fi dorit-o şi Ceauşescu!) sunt, generic vorbind, suma tuturor întreprinderile animate de logica găunoasă a obţinerii profitului de pe urma altor proşti – care nu s-ar ridica, vezi Doamne, la înălţimea ştachetei cu morcov, cocoţată de ei pe eşafodul de mucava al piramidei lui Maslow – începând de la neo-conservatoarele maşinării ale multinaţionalelor, şi terminând cu animatorii micilor ciubucuri familiale (făcute invariabil în detrimentul statului român!).
Metoda ingineriei genetico-eugenică prin care se urmăreşte crearea acestui Om Nou este, aşa cum o spunea turnătorul (la securitatea MI5-ului!) de George Orwell, în binecunoscutul său roman 1984, să „Vă golim de conţinut, după care vă vom umple cu noi înşine“… Ea este dispersată difuz între cei doi poli ai globalizării: Hollywood-ul, pentru cei care au simţul umorului (în varianta făcutului haz de necaz!) şi NATO, pentru cei care nu-l au.
În fine, pentru că nu se cuvine să întind la nesfârşit răbdarea cititorului cu un index al metaforelor folosite în această încercare jurnalistică de teoretizare a prezentului curent, pentru cei care au priceput bătutul şeii, voi intra, în sfârşit, în subiectul început data trecută. Unul dintre multele ateliere de manufactură prin care Rrromânica vrea să intre în capitalism – o biată piuliţă (ruginită!) din angrenajul acestei maşinării de însămânţat globalizare – este şi librăria impropriu numită Oxford Educational Centre (na, că iar am greşit spelling-ul!)…
Cu încăpăţânarea celui care şi acum, la aproape 9 ani de la revenirea faptică pe plaiurile balcaniadei mioritice, refuză să se întoarcă spiritual pe aceste meleaguri înţepenite în mentalitatea celor care au plănuit şi realizat (şi profitat de urma ei!) Revoluţia de Stat (sic!) din decembrie 1989, voi proceda la fel ca strigoiul micului gigant agitat al lui Milton Friedman – comparaţia cu acest doctor Mengele al „ştiinţei“ economiei se referă, bineînţeles, doar la metodă – lăsând pisica mai ştiu eu cărei participări a subsemnatului la evenimentele sus-menţionate (într-un sac prea prăfuit de trecerea timpului ca să mai trezească interesul cuiva!), pentru a mă ocupa de particularitatea contextului în care madam Purdea îi administrează afacerile bulgarului Petros Papasaratopoulos - deţinător al uneia dintre francizele Oxford University Press pentru Europa extremei estice a Balcanilor - către un inevitabil faliment.
Baba Geta (cum o alintă pe la spate proprii ei angajaţi) ţine (cu nepricepere, dar cu o autoritate paranoică, demnă de o cauză mai bună!) frâiele unei afaceri care ar putea fi profitabilă (nu doar financiar!) dacă ar beneficia măcar de ochiul chiorului providenţial, în ţara orbilor incompetenţi care fac legea în acest domeniu crucial al educaţiei. Văzând-o în acţiune, ajungi chiar să-i dai dreptate lui nenea Miltie – gândind, cu obiectivitate, că poate nu ar strica puţină militărie deontologică unor dinozauri ca ea, care-şi apără cu străşnicie… „sărăcia, şi nevoile, şi (bineînţeles…) neamul“.
Bio-ener-Geta are norocul să-şi poată ascunde nepriceperea managerială sub un nume cu rezonanţă: Oxford University Press. Este singurul lucru care vinde de fapt aceste cărţi de o valoare incontestabilă; între altele fie spus, subsemnatul a predat şi el cândva limba engleză, după astfel de cărţi, la… Londra! În plus, ea beneficiază şi de conexiunile Old Girl’s network-ului (99% dintre profesorii de limbă engleză din România fiind femei!) care trudeşte în patria transfugilor balcanici să-şi înveţe băştinaşii ca brazii regulile gramaticale ale limbii ţării de destinaţie. Astfel, printre timpii Prezentului imperfect şi Mai mult ca deşteptului, ea poate avansa, la umbra nucului îmbătrânit (de vreo 12 anişori!), cauza unor astfel de manuale de limbă engleză precum este „English Horizons“ (http://www.oxford.ro/?page=17&caid=4415).
Pentru a nu fi acuzat de rea-voinţă, voi face încă o mică paranteză pentru a mai adăuga faptul că, începând cu nefericitul titlu English Horizons – o mostră de incorectitudine politică pentru societăţile multiculturale în care această limbă este vorbită curent – şi continuând cu primul exerciţiu de conversaţie, pe marginea unei caricaturi cu doi băieţi şi un căţel numit „Frisky“ (ceea ce, între altele fie spus, înseamnă mai degrabă excitat sexual, decât jucăuş), din dorinţa satisfacerii prea multor orgolii de autor, a apărut acest best-seller al licitaţiilor de manuale – o chestie prea voluminoasă ca să poată fi parcursă în întregime, chiar şi de către elevii care studiază limba engleză (ca primă limbă străină) până la 160 de ore anual!...
Invitaţii emisiunii: Moş Gerilă şi cei patru zeci, sute şi mii de HOŢI de... buzunare publice!
Platon susţinea că sufletul este prins în capcana trupului, iar nevoile acestei temniţe de carne îl violează şi-l compromit – deh, aşa-i la puşcărie! – ameninţându-l cu dominaţia celei mai inferioare porţiuni ale sale – nu, n-aţi ghicit la care porţiune făceam referinţă: despre apetit era vorba în propoziţie!
De mai bine de 18 ani, de când trupurile românilor au fost puse la îngrăşat, iar minţile le-au fost puse la cură de slăbire, tot aşteptăm, cu zâmbet de telenovelă pe buze, să vină odată Crăciunul înţelepţirii (sic!) noastre, colindând pe la uşile în spatele cărora, spune povestea, că ne-ar aştepta cadourile noii orânduiri… capitaliste!
Şi tot colindăm – mai mult în cealaltă parte, aia din care fac crucea fotbaliştii – şi primim nişte căpşuni, după care ne întâlnim cu băieţii cei mari şi răi, care ne bat (în spiritul Crăciunului!) şi ne iau căpşunile abia primite, dar noi nu ne lăsăm cu una cu două şi pornim din nou să colindăm şi primim alte căpşuni, mai colindăm puţin, după care primim şi mai multe căpşuni, până când ne trimit arrivederci pe-acasă dacă strâmbăm din nas când primim mereu aceleaşi căpşuni încercând, în schimb, să ajungem la celelalte cadouri care ne-au fost promise (de Crăciunul împuşcatului!), intrând pe uşa din dos, şi iar colindăm, şi tot aşa!…
Nu vrem însă niciodată să învăţăm că în capitalismul fascizat de Taica Hayek, de Unchiul Miltie (aka Milton Friedman) sau de simpaticul de Mises, aspiraţiile de transcendenţă ale locuitorilor balonului dâmboviţean de mizerie stătută, în care fermentează speculaţiile capitalismului de cumetrie şi alba-neagra contabilităţii dubioase – un New Bişniţ (aka RIFF Holding International http://riff.ro/) din care apar profiturile delicvente ce alimentează consumismul frenetic, de tip "easy come, easy go"... în paradisuri fiscale aflate departe de ochii fiscului – sunt reduse (cu bună ştiinţă şi rea credinţă!) la mimetismul unui exerciţiu de imagine prin care se încearcă redarea cât mai fidelă a numitorul comun – în variantele tele-shopping-ului, e-misiunilor Monicăi C. sau FTV-ului, dacă preferaţi varianta luxoasă a fâţelor tractoriştilor bucureşteni (pentru cei nedumeriţi, este vorba despre tractoarele cu mărci aspiraţionale, de genul Q7 şi de şoferii lor cu un IQ de 7, precum şi de tracţiunile în 4x4 - pe bancheta din spate - ale prea-fardatelor trofee aparţinând parveniţilor câştigători ai tranziţiei!) ale căror aspiraţii de transcendenţă, repet, se reduc (mai ceva ca fustele de crăciuniţă!) la o călătorie până la ultimul etaj al shopping mall-urilor…
Unii oameni cred în viaţa de apoi. Eu nu, după cum se vede din titlului ataşat – titlu care şi-ar dori să vă îndemne să vă sculaţi, voi oropsiţi ai sorţii!… împotriva acestor evazionişti fiscali, antreprenori speculanţi ai coşmarului funebru al unei pieţe liberă să pună monopol pe ideologie – pe care fie că îi votaţi o dată la patru ani, pentru a le oferi justificarea ţinerii frâielor din jurul gâturilor voastre, fie că îi suportaţi atunci când vă dau un salariu de mizerie, să le rămână şi lor acolo măcar de-un tractor 4x4, dacă nu de-un tanc adevărat, cum este Hummer-ul! Acum că am trecut de pacostea introducerii şi am ajuns la momentul realităţilor, v-aş propune să evităm să mai fim vagi şi să începem să spunem lucrurilor pe nume – sau chiar să ataşăm lucrurilor câte un nume!
Înainte de a face acest lucru însă, aş dori să vă relatez o mică glumă proastă, făcută de Institutul-institutelor culturii româneşti de Ziua îndrăgostiţilor, când a stricat plăcerea melomanilor aflaţi la Ateneul Român pentru un concert al Cvartetului Belcea. Angajaţii lui musiu Patapievici nu au reuşit să întrevadă, de-acolo din sferele înalte (dar bine încălzite şi capitonate corespunzător!) ale acestei culturi mici (în care se află fundurile domniilor lor şi inimile noastre patriote!), potrivirea datelor acestui concert, cu sărbătorirea americană a Valentinului, preluată de la stăpânii lumii şi sărbătorită cu sfinţenia de rigoare!
Astfel, pe un fundal grotesc de muzak (pentru cei nedumeriţi a doua oară, este vorba despre muzică uşoară produsă de tot soiul de karaokişti afoni – din cei care apar la varianta mioritică a emisiunii de karaoke, numită "Mega Star" – care contribuie la poluarea fonică de la mai toate posturile de radio băştinaşe, cum ar fi, de pildă, Radio 22 şi jumătate - ăia care trag în ascultători cu bâlbâieli la trioletă, de genul: A fost odată ca-ca niciodată!...) membrii acestui cvartet, laureat în alte lumi (mai împăcate cu purcoiul de bani pe care-l are), au înfruntat, cu stoicism, duduielile ritmate de afară, (unde numărul decibelilor ar fi fost în exces chiar şi pentru Guantanamo Bay!).
Personal, nu am mai trăit o asemenea experienţă înjositoare… Ceea ce le-a fost şi mai greu artiştilor să îndure a fost du-te-vino-ul din sală, care s-a petrecut pe toată durata concertului, că deh, numai semi-vip-uri cu invitaţii, care se comportau de parcă ar fi vrut să se zbânţuie pe-afară, pe la flăcăii constipaţi!... De-aia nici după ce au primit de la Dragobetele-şef şi de la cei trei subalterni ai săi, verzele omagiale, tot nu le-au dat cu bis la mocoflenderii – care au mai şi aplaudat atunci când le-a venit lor îndemână!
Manele şi telenovele: Hai Rrromânica! Stupize-stupize pentru cei pro-da-mulţi! Ajungi la un moment dat să realizezi că, dacă faci galerie, ajungi mai departe decât o vei putea face folosind vorbe alese. Băi elitistule, unde te trezeşti? Habar n-ai tu cum (nu) merg lucrurile pe-aici, pe la noi!...
Uite aşa, dintr-una într-alta, am fi ajuns la subiectul datului în vileag de astăzi: micuţa cultură a românaşilor verzi ca… broasca, şi reprezentanţii acesteia printre cititorii de rând – mă rog, pe unii dintre aceştia, că doar n-o să începem acum să-i vorbim de rău pe toţi participanţii la prea transparentele licitaţii pentru manuale şcolare…
Numai că demascarea neprofesionalismului care domneşte în sânul unui mic centru de cultură şi care, în ciuda numelui rezonant – Oxford Educational Centre http://www.oxford.ro/(pardon, Center, c-aşa-i în acte, chiar dacă despre Oxford-ul englezesc era vorba!), nu este practic decât o librărie aflată chiar în inima dezinteresată a foarte micului Periş al Balcanilor – va trebui să mai aştepte până data viitoare. Neprofesionalismul unei foste profesoare de limbă engleză, Geta Purdea, şi mişmaşurile grecoteiului ei şef, Petros Papasaratopoulos, care stă mai mult prin Bulgaria – spun gurile rele că asta ar fi din cauze care ar începe cu Inter– şi s-ar termina cu –pol sunt un mezelic faţă de profesioniştii care după ce au desfiinţat o ţară – mă rog, o federaţie, cum a fost cea Yugoslavă – acum sancţionează victoria demografiei împotriva democraţiei!
Întrerup aşadar acest op-ed în punctul în care am rămas practic fără cuvinte care să poată fi publicate, din respect pentru cei care suferă atât de aproape de noi!
http://www.revistanoinu.com/Stupize-stupize-pentru-cei-pro-da-multi.html
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Strigoiul%20nihilist%201%20de%20Bogdan%20Lepadatu.htm
Stupize-stupize pentru cei pro-da-mulţi: Invitaţii emisiunii: Moş Gerilă şi cei patru zeci, sute şi mii de HOŢI de... buzunare publice!
Repriza a 2-a a Scrisorii (cu picioarele) deschise:
Fiind nevoit să mă întrerup pentru un moment de reculegere la autopsierea cadavrului Serbiei – ei bine, NU, nu este o figură de stil, din păcate, dacă până şi Human Rights Watch afirmă acum că într-adevăr este posibil ca un număr de până la 300 de sârbi din Kosovo să fi fost omorâţi, în 1999, pentru prelevarea organelor interne şi comercializarea acestora în ţările arabe < http://news.bbc.co.uk/go/em/fr/-/2/hi/europe/7384679.stm > – făcută de pricepuţii doctori ai fabricii de fericire albaneză (Carla del Ponte et al), voi mai prelungi puţin pauza, pentru a explica oportunitatea acestui titlu. Fac acest lucru nu doar din cauza faptului că presupusul cadavru pare să se mai zbată încă, ci şi pentru explicarea metaforelor alese deloc întâmplător ca suport de curs…
Astfel de fabrici de fericire ce urmăresc crearea Omului Nou (aceeaşi clonă pupincuristă pe care şi-ar fi dorit-o şi Ceauşescu!) sunt, generic vorbind, suma tuturor întreprinderile animate de logica găunoasă a obţinerii profitului de pe urma altor proşti – care nu s-ar ridica, vezi Doamne, la înălţimea ştachetei cu morcov, cocoţată de ei pe eşafodul de mucava al piramidei lui Maslow – începând de la neo-conservatoarele maşinării ale multinaţionalelor, şi terminând cu animatorii micilor ciubucuri familiale (făcute invariabil în detrimentul statului român!).
Metoda ingineriei genetico-eugenică prin care se urmăreşte crearea acestui Om Nou este, aşa cum o spunea turnătorul (la securitatea MI5-ului!) de George Orwell, în binecunoscutul său roman 1984, să „Vă golim de conţinut, după care vă vom umple cu noi înşine“… Ea este dispersată difuz între cei doi poli ai globalizării: Hollywood-ul, pentru cei care au simţul umorului (în varianta făcutului haz de necaz!) şi NATO, pentru cei care nu-l au.
În fine, pentru că nu se cuvine să întind la nesfârşit răbdarea cititorului cu un index al metaforelor folosite în această încercare jurnalistică de teoretizare a prezentului curent, pentru cei care au priceput bătutul şeii, voi intra, în sfârşit, în subiectul început data trecută. Unul dintre multele ateliere de manufactură prin care Rrromânica vrea să intre în capitalism – o biată piuliţă (ruginită!) din angrenajul acestei maşinării de însămânţat globalizare – este şi librăria impropriu numită Oxford Educational Centre (na, că iar am greşit spelling-ul!)…
Cu încăpăţânarea celui care şi acum, la aproape 9 ani de la revenirea faptică pe plaiurile balcaniadei mioritice, refuză să se întoarcă spiritual pe aceste meleaguri înţepenite în mentalitatea celor care au plănuit şi realizat (şi profitat de urma ei!) Revoluţia de Stat (sic!) din decembrie 1989, voi proceda la fel ca strigoiul micului gigant agitat al lui Milton Friedman – comparaţia cu acest doctor Mengele al „ştiinţei“ economiei se referă, bineînţeles, doar la metodă – lăsând pisica mai ştiu eu cărei participări a subsemnatului la evenimentele sus-menţionate (într-un sac prea prăfuit de trecerea timpului ca să mai trezească interesul cuiva!), pentru a mă ocupa de particularitatea contextului în care madam Purdea îi administrează afacerile bulgarului Petros Papasaratopoulos - deţinător al uneia dintre francizele Oxford University Press pentru Europa extremei estice a Balcanilor - către un inevitabil faliment.
Baba Geta (cum o alintă pe la spate proprii ei angajaţi) ţine (cu nepricepere, dar cu o autoritate paranoică, demnă de o cauză mai bună!) frâiele unei afaceri care ar putea fi profitabilă (nu doar financiar!) dacă ar beneficia măcar de ochiul chiorului providenţial, în ţara orbilor incompetenţi care fac legea în acest domeniu crucial al educaţiei. Văzând-o în acţiune, ajungi chiar să-i dai dreptate lui nenea Miltie – gândind, cu obiectivitate, că poate nu ar strica puţină militărie deontologică unor dinozauri ca ea, care-şi apără cu străşnicie… „sărăcia, şi nevoile, şi (bineînţeles…) neamul“.
Bio-ener-Geta are norocul să-şi poată ascunde nepriceperea managerială sub un nume cu rezonanţă: Oxford University Press. Este singurul lucru care vinde de fapt aceste cărţi de o valoare incontestabilă; între altele fie spus, subsemnatul a predat şi el cândva limba engleză, după astfel de cărţi, la… Londra! În plus, ea beneficiază şi de conexiunile Old Girl’s network-ului (99% dintre profesorii de limbă engleză din România fiind femei!) care trudeşte în patria transfugilor balcanici să-şi înveţe băştinaşii ca brazii regulile gramaticale ale limbii ţării de destinaţie. Astfel, printre timpii Prezentului imperfect şi Mai mult ca deşteptului, ea poate avansa, la umbra nucului îmbătrânit (de vreo 12 anişori!), cauza unor astfel de manuale de limbă engleză precum este „English Horizons“ (http://www.oxford.ro/?page=17&caid=4415).
Pentru a nu fi acuzat de rea-voinţă, voi face încă o mică paranteză pentru a mai adăuga faptul că, începând cu nefericitul titlu English Horizons – o mostră de incorectitudine politică pentru societăţile multiculturale în care această limbă este vorbită curent – şi continuând cu primul exerciţiu de conversaţie, pe marginea unei caricaturi cu doi băieţi şi un căţel numit „Frisky“ (ceea ce, între altele fie spus, înseamnă mai degrabă excitat sexual, decât jucăuş), din dorinţa satisfacerii prea multor orgolii de autor, a apărut acest best-seller al licitaţiilor de manuale – o chestie prea voluminoasă ca să poată fi parcursă în întregime, chiar şi de către elevii care studiază limba engleză (ca primă limbă străină) până la 160 de ore anual!...
Şi pentru că tot a venit vorba despre licitaţiile apărătorilor de neamuri, Geta P. – una dintre sutele de hoţi din buzunarele găurite ale acestei ţărişoare, cărora le place să-şi metaforizeze ciubucul făcut cu statul român drept „abnegaţia antreprenorului cu suflet mare şi patriot“ – are, dincolo de acest Old Girl’s network, antene cu legături de sânge la capetele bine înfipte în… aparatul central al administraţiei acestei mahalale europene.
Astfel de conexiuni se pot dovedi (sau, nu!) a fi de mare ajutor la vremea binecunoscutelor licitaţii pentru manuale… dar ele justifică doar parţial titlul. Nu voi mai adăuga nimic la tot ceea ce s-a spus deja despre acest subiect; nu mă voi referi nici măcar la slalomul legislativ (al unor practici cvasi-generalizate printre angajatorii din România!), care permite aplicarea unei perioade de probă pentru acoperirea perioadelor mai aglomerate din calendarul unei firme mici… Nu voi face referinţă nici chiar la ubicuul motiv – panaceul justificărilor oricărui divorţ – al nepotrivirii de caracter, invocată invariabil la sfârşitul tuturor acestor căsătorii de probă. În fine, nu voi face referinţă nici la micile, dar inerentele artificii contabile din care alţi hoţi de buzunare publice, mai pricepuţi decât ea, îşi cumpără astăzi tractoare 4x4 pentru mănoasele câmpii bucureştene…
Singura indiscreţie care nu poate fi tăgăduită este amănuntul lipsei de licenţe justificative pentru toate computerele şi programele aferente micuţei librării, care poartă numele Oxford-ului prin mahalaua balcanică, unde „Centre“ se scrie „Center“. Cel puţin aşa era pe vremea când ne-am cunoscut, la începutul aglomerat al acestui an, pe când Center-ul (Ha!) se afla într-o foarte mare nevoie de ajutor…
Se prea poate însă ca de la primul articol care viza mica librărie cu nume mare, această situaţie să nu mai fie de actualitate. Parţial, separarea articolului în două „reprize“ a vizat tocmai oferirea posibilităţii remedierii acestei situaţii. Evident că Geta Purdea nici nu contează; nu contează nici măcar faptul că nu se va găsi probabil nimeni să o întrebe de sănătatea computerelor firmei pe care o gestionează: Geta nu este decât un sindrom al stării de fapt la care se face aluzie în titlu, şi în care Hoţul neprins este… antreprenor român!
http://www.revistanoinu.com/Stupize-stupize-pentru-cei-pro-da-multi-.-II-2.html
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Strigoiul%20nihilist%202%20de%20Bogdan%20Lepadatu.htm
22 Feb 2008
De la Hegel la Nagel: Monologica unei perspective… prolixe!
Perspectivă de Niciunde
Dacă dragostea de înţelepciune ar putea îmbătrâni vreodată, multe cărţi – printre care s-ar număra, evident, şi Perspectiva de Niciunde – nu şi-ar avea sensul. Detaşându-ne un pic de această salvă de avertisment, trasă pentru obiectivarea demersului de a-l repune în drepturi pe filosoful Thomas Nagel – în ochii cititorului român, care nu l-a citit deja în original – voi sublinia câteva dintre provocările acestei întreprinderi problematice.
Mai întâi însă, mi-aş permite să adaug – pentru cei care nu ştiau deja acest lucru – faptul că preocupările lui Thomas Nagel depăşesc cu mult aria filosofiei mentalului – el fiind nu doar autorul celei mai faimoase critici făcută descrierilor reducţioniste din acest domeniu, Ce înseamnă să fii un liliac – dar aducând totodată contribuţii însemnate la cercetările efectuate atât în domeniul deontologiei, cât şi în cel al teoriei morale şi politice liberale.
Tocmai din acest motiv, prima provocare a constituit-o găsirea celei mai adecvate formule prin care să fie tradus titlul acestei cărţi – frapant de similar cu titlul romanului scris la sfârşitul secolului al XIX-lea, de socialistul utopic William Morris (Ştiri de niciunde). Chiar dacă asemănările dintre aceste două lucrări se opresc aici, au existat numeroase momente de-a lungul acestui exerciţiu de fidelitate, în care paralela cu romanul cu vagă tentă ştiinţifico-fantastică, nu a părut total deplasată.
După negocierea acestei prime încercări au urmat alte provocări, mult mai serioase, cauzate de faptul că termenii filosofici folosiţi în această carte nu au un corespondent direct în cercetările filosofice întreprinse în limba română, care nu s-a adaptat încă suficient să poată face măcar distincţia dintre liberalism şi libertarism (sic!). Pentru exemplificarea acestei stări de fapt, voi menţiona cazurile agenţiei, sau pe cele ale circularităţii şi consecvenţialismului – nişte „furculisioane“ pe care m-am văzut nevoit să le inventez din cauzele menţionate – precum şi ale unor variante ale utilitarismului, sau cauzalităţii, mergând chiar până la absenţa unui corespondent al liberului arbitru – pentru care am folosit termenul de voinţă obiectivă.
În plus, Thomas Nagel face la rândul său uz de astfel de licenţe filosofice atunci când foloseşte verbe modale auxiliare drept verbe predicative – aşa cum se întâmplă, pentru exemplificare, în cazul lui to will – în scopul, aş îndrăzni să speculez, realizării unui grad superior de obiectivare a rigurozităţii aplicării metodelor epistemologice folosite de Kant, în domeniul filosofiei morale.
Desigur, este posibil ca Davidson să aibă perfectă dreptate atunci când respinge ideea unei scheme conceptuale care, deşi respectă condiţiile necesare aplicării sale universale, este atât de diferită de propria noastră schemă, încât principiile sale ar putea rămâne perpetuu „intraductibile“.
În fine, m-am confruntat cu dificultatea intrinsecă a negocierii şicanelor unui text de o asemenea factură, în care mintea strălucitoare a lui Thomas Nagel se aseamănă unui bolid ce se apropie în mare viteză, şi cu faza mare aprinsă. Această lumină orbitoare surprinde venind din partea cuiva care părea să ştie ce înseamnă să fii ca un liliac… Aşa cum se întâmplă atunci când descrie un punct de vedere similar unei viziuni telescopice, rezultând dintr-o serie interminabilă de obiectivări succesive… care par să înghită, cu apetitul insaţiabil al unei găuri negre, orice diferenţiere în masa „oamenilor obişnuiţi“, aruncaţi într-o groapa comună spartană, fie din cauza faptului că erau femei [toate exemplele date în primele nouă capitole au protagonişti masculi – până şi pisicile sunt motani deşi, toate animalele ar trebui, în limba engleză, să fie de genul neutru!], fie din cauza faptului că nu deţineau cunoştinţe fundamentale de electromagnetism, sau de fizică cuantică, sau fiindcă nu avuseseră habar până atunci că niciun sistem axiomatic finit nu poate fi, în acelaşi timp, complet şi necontradictoriu!...
Evident, anumite lucruri sunt, prin natura lor, dificil de înţeles. Thomas Nagel nu scrie aici un text gata digerat – sau, dacă preferaţi, un Readers’ Digest, prin care se urmăreşte popularizarea ştiinţei – drept pentru care nu este dispus să îşi trivializeze argumentul, degradându-i ascuţimea halucinantă în democraţia numitorului comun, depersonalizat până la os, de dragul popularităţii…
Dimpotrivă, el nu doar că evită să camufleze ariditatea ascensiunii către obiectivitate, dar mizează totul pe atracţia irezistibilă a dificultăţii. Recunoscând capacitatea indubitabilă a complexităţii de a incita intelectul, el supralicitează, părând adeseori că urmăreşte să provoace, în mod deliberat, cât mai multă zarvă între neuronii cititorului neavizat – un cititor pe care-l poate aduce chiar în pragul prăpastiei filistinismului.
Dincolo de aceste neajunsuri, pe care nu putea să le evidenţieze decât un traducător cârcotaş – exasperat de piedicile suplimentare pe care i le-a pus în calea fidelităţii prea timoratul editor american, care nu a cutezat să îndrepte niciunul dintre derapajele de limbaj şi inadvertenţele gramaticale, dintre care nu lipsesc infinitivele cu adverb intercalat, sau virgula pusă înaintea lui etcaetera – precum este cel care scrie aceste rânduri, veştile bune sunt că această carte reprezintă un curs intensiv de înţelepţire (sic!).
Astfel, chiar dacă vectorul timp este abordat abia la sfârşitul acestei cărţi, explorarea lanţului obiectivărilor succesive – ce se petrec în ritm de Bolero ravelian – constituie provocarea de a înţelege dacă viziunea telescopică a perspectivei lui Thomas Nagel reprezintă doar o metaforă menită să ilustreze curgerea ireversibilă a timpului – de la Marea Explozie, cunoscută sub numele de Big Bang, şi până la eventuala implozie a tuturor universurilor paralele – care scurtează corespunzător perioada în care omul şi-ar putea depăşi impulsul religios – acompaniat sau nu de prezenţa protectoare a vreunei fiinţe supreme – de a crede că este buricul pământului, sau dacă, dimpotrivă, în scurta călătorie a vieţii sale prin atmosfera rarefiată care înconjoară acest veritabil Turn de Fildeş va ajunge, la un moment dat, să descopere fabula păianjenului nihilist, al cărui suflet se umpluse cu senzaţia de claustrofobie pe care o încearcă cel care cucereşte Everestul.
Dacă dragostea de înţelepciune ar putea îmbătrâni vreodată, multe cărţi – printre care s-ar număra, evident, şi Perspectiva de Niciunde – nu şi-ar avea sensul. Detaşându-ne un pic de această salvă de avertisment, trasă pentru obiectivarea demersului de a-l repune în drepturi pe filosoful Thomas Nagel – în ochii cititorului român, care nu l-a citit deja în original – voi sublinia câteva dintre provocările acestei întreprinderi problematice.
Mai întâi însă, mi-aş permite să adaug – pentru cei care nu ştiau deja acest lucru – faptul că preocupările lui Thomas Nagel depăşesc cu mult aria filosofiei mentalului – el fiind nu doar autorul celei mai faimoase critici făcută descrierilor reducţioniste din acest domeniu, Ce înseamnă să fii un liliac – dar aducând totodată contribuţii însemnate la cercetările efectuate atât în domeniul deontologiei, cât şi în cel al teoriei morale şi politice liberale.
Tocmai din acest motiv, prima provocare a constituit-o găsirea celei mai adecvate formule prin care să fie tradus titlul acestei cărţi – frapant de similar cu titlul romanului scris la sfârşitul secolului al XIX-lea, de socialistul utopic William Morris (Ştiri de niciunde). Chiar dacă asemănările dintre aceste două lucrări se opresc aici, au existat numeroase momente de-a lungul acestui exerciţiu de fidelitate, în care paralela cu romanul cu vagă tentă ştiinţifico-fantastică, nu a părut total deplasată.
După negocierea acestei prime încercări au urmat alte provocări, mult mai serioase, cauzate de faptul că termenii filosofici folosiţi în această carte nu au un corespondent direct în cercetările filosofice întreprinse în limba română, care nu s-a adaptat încă suficient să poată face măcar distincţia dintre liberalism şi libertarism (sic!). Pentru exemplificarea acestei stări de fapt, voi menţiona cazurile agenţiei, sau pe cele ale circularităţii şi consecvenţialismului – nişte „furculisioane“ pe care m-am văzut nevoit să le inventez din cauzele menţionate – precum şi ale unor variante ale utilitarismului, sau cauzalităţii, mergând chiar până la absenţa unui corespondent al liberului arbitru – pentru care am folosit termenul de voinţă obiectivă.
În plus, Thomas Nagel face la rândul său uz de astfel de licenţe filosofice atunci când foloseşte verbe modale auxiliare drept verbe predicative – aşa cum se întâmplă, pentru exemplificare, în cazul lui to will – în scopul, aş îndrăzni să speculez, realizării unui grad superior de obiectivare a rigurozităţii aplicării metodelor epistemologice folosite de Kant, în domeniul filosofiei morale.
Desigur, este posibil ca Davidson să aibă perfectă dreptate atunci când respinge ideea unei scheme conceptuale care, deşi respectă condiţiile necesare aplicării sale universale, este atât de diferită de propria noastră schemă, încât principiile sale ar putea rămâne perpetuu „intraductibile“.
În fine, m-am confruntat cu dificultatea intrinsecă a negocierii şicanelor unui text de o asemenea factură, în care mintea strălucitoare a lui Thomas Nagel se aseamănă unui bolid ce se apropie în mare viteză, şi cu faza mare aprinsă. Această lumină orbitoare surprinde venind din partea cuiva care părea să ştie ce înseamnă să fii ca un liliac… Aşa cum se întâmplă atunci când descrie un punct de vedere similar unei viziuni telescopice, rezultând dintr-o serie interminabilă de obiectivări succesive… care par să înghită, cu apetitul insaţiabil al unei găuri negre, orice diferenţiere în masa „oamenilor obişnuiţi“, aruncaţi într-o groapa comună spartană, fie din cauza faptului că erau femei [toate exemplele date în primele nouă capitole au protagonişti masculi – până şi pisicile sunt motani deşi, toate animalele ar trebui, în limba engleză, să fie de genul neutru!], fie din cauza faptului că nu deţineau cunoştinţe fundamentale de electromagnetism, sau de fizică cuantică, sau fiindcă nu avuseseră habar până atunci că niciun sistem axiomatic finit nu poate fi, în acelaşi timp, complet şi necontradictoriu!...
Evident, anumite lucruri sunt, prin natura lor, dificil de înţeles. Thomas Nagel nu scrie aici un text gata digerat – sau, dacă preferaţi, un Readers’ Digest, prin care se urmăreşte popularizarea ştiinţei – drept pentru care nu este dispus să îşi trivializeze argumentul, degradându-i ascuţimea halucinantă în democraţia numitorului comun, depersonalizat până la os, de dragul popularităţii…
Dimpotrivă, el nu doar că evită să camufleze ariditatea ascensiunii către obiectivitate, dar mizează totul pe atracţia irezistibilă a dificultăţii. Recunoscând capacitatea indubitabilă a complexităţii de a incita intelectul, el supralicitează, părând adeseori că urmăreşte să provoace, în mod deliberat, cât mai multă zarvă între neuronii cititorului neavizat – un cititor pe care-l poate aduce chiar în pragul prăpastiei filistinismului.
Dincolo de aceste neajunsuri, pe care nu putea să le evidenţieze decât un traducător cârcotaş – exasperat de piedicile suplimentare pe care i le-a pus în calea fidelităţii prea timoratul editor american, care nu a cutezat să îndrepte niciunul dintre derapajele de limbaj şi inadvertenţele gramaticale, dintre care nu lipsesc infinitivele cu adverb intercalat, sau virgula pusă înaintea lui etcaetera – precum este cel care scrie aceste rânduri, veştile bune sunt că această carte reprezintă un curs intensiv de înţelepţire (sic!).
Astfel, chiar dacă vectorul timp este abordat abia la sfârşitul acestei cărţi, explorarea lanţului obiectivărilor succesive – ce se petrec în ritm de Bolero ravelian – constituie provocarea de a înţelege dacă viziunea telescopică a perspectivei lui Thomas Nagel reprezintă doar o metaforă menită să ilustreze curgerea ireversibilă a timpului – de la Marea Explozie, cunoscută sub numele de Big Bang, şi până la eventuala implozie a tuturor universurilor paralele – care scurtează corespunzător perioada în care omul şi-ar putea depăşi impulsul religios – acompaniat sau nu de prezenţa protectoare a vreunei fiinţe supreme – de a crede că este buricul pământului, sau dacă, dimpotrivă, în scurta călătorie a vieţii sale prin atmosfera rarefiată care înconjoară acest veritabil Turn de Fildeş va ajunge, la un moment dat, să descopere fabula păianjenului nihilist, al cărui suflet se umpluse cu senzaţia de claustrofobie pe care o încearcă cel care cucereşte Everestul.
22 Dec 2007
Faima sfertului de ora & Libertatea de impresie
În ciclul „Faima sfertului de ora şi Libertatea de impresie“, vă prezentăm capitolul:
Ţări civilizate vs. ţări necivilizate
de Bogdan Lepadatu
Sintagma de „ţară civilizată“ constituie un exemplu clasic al limbajului de lemn – acel „newspeak“ de care vorbeşte apologetul gândirii clare, George Orwell – autor al mai multor justificări lirice aduse faptului că a fost, printre altele, şi un talentat informator al serviciilor secrete britanice, MI5.
Această sintagmă constituie una dintre formulările cele mai prozaice, menite să sublinieze diferenţele flagrante, aparente intre societăţile (necivile) acestei lumi din ce în ce mai omogenizată de meschinăria consumistă a globalizării – un proces aparent ireversibil, care urmăreşte, printr-un sistem eficient de îndoctrinare, să transforme umanitatea într-o masă amorfă de consumatori apatici şi apolitici. Sunt unul dintre cei care, până nu demult, au considerat neoportună folosirea nefericitei sintagme, în această epocă de antropocen primitiv în care se spune că am fi intrat.
Nu demult însă, am schimbat macazul - mai precis, de când s-au înmulţit cei care deplâng această descriere pe motiv că le-ar nega statutul zâmbitor de câştigători (detaşaţi) ai eternei tranziţii a neamului. „7 noi miliardari, în dolari!“ este lecţia de responsabilitate socială a primului an de la intrarea nemeritată în clubul de ofiţeri al Uniunii Europene, pe care o dau aceşti parveniţi flămânzilor co-naţionali expulzaţi in corpore din ţările calde, pe care-i hrănesc acum cu firimiturile speranţei onctuoase că avuţia lor se va prelinge eventual şi către ei, pentru a forma acea „clasă de mijloc“ – acel panaceu justificativ al tuturor regimurilor exploatatoare.
Îmbrăcată în haine colorate pentru a şterge cenuşa trecutului activist din care au renăscut precum pasărea Phoenix - transformată într-un papagal limbut de aceşti hoţi de buzunare publice, plini de icre adăpostite de ochii miopi ai fiscului prin Insulele Caiman, sau prin alte paradisuri fiscale – camarila noii nomenclaturi „liberale“ tronează peste averi fabuloase, strânse din jefuirea activelor regimului „dictatorial“, sau cu ajutorul unor avansuri generoase apropriate din banii publici.
Voi încerca în cele ce urmează să explic oportunitatea revenirii la această sintagmă din cu totul altfel de motive decât salvele patriotarde ale unor nostalgici – cu simpatii politice care se întind, convenabil şi aleatoriu, de la o extremă la cealaltă a spectrului politic carpato-dâmboviţean.
Pentru a nu mai lăsa nicio îndoială celor care sunt deja enervaţi de ambiguitatea acestei poziţii – părând că vrea să evite posibilitatea categorisirilor facile, de genul, „dacă nu eşti cu noi, atunci eşti împotriva noastră“ – le voi povesti, în cele şase-şapte sute de cuvinte care mi-au mai rămas din acest op-ed, un basm menit să-i trezească din toropeala demnă de o climă mai blândă decât este cea încălzită pe sfert de microundele mult-iubitului şi stimatului popor american!
Precum Ileana Cosanzeana basmului agrar al statorniciei noastre secu-milenare, care se dă bătută – precum găina fugărită de cocoş – în faţa avansurilor primului băiat de bani gata care o invită la discotecă, voi face, cu o masculinitate tipic balcanică, un schelet de analiză SWOT al motivelor pentru care consider acum oportună revenirea la terminologia cu atribute condescendente pentru descrierea unei ţări.
Trebuie clarificat din start faptul că această dihotomie nu urmăreşte compilarea statisticilor tendenţioase, în baza cărora se calculează nivelul de trai al populaţiei – de genul numărului de telefoane mobile, de tractoarele numite de proprietarii lor „gipane“, sau de alte bunuri destinate consumului în economia banilor gheaţă.
Apropo, sigur că mai există şi încăpăţânaţi care nu se uită la televizor – oare din cauza faptului că nu au ajuns să tragă cablu prin peşterile de la Tora Bora? În loc să tragă cu „bombardeaua penetrantă“, reuşind să strice doar peisajul, mai bine trăgeau Dumnezeului cablu. Probabil că acesta este motivul pentru care atunci când astfel de martiri (auto-proclamaţi) sunt puşi pentru prima dată în faţa unei camere de luat vederi este doar pentru a-şi lua la revedere!... Dacă, în schimb, s-ar urma „sfaturile“ doctorului Ewen Cameron şi li s-ar goli mintea de habotnicia religioasă care le-a golit-o întâia oară, ar putea semăna atunci cu orice personaj din Surprize, Surprize!
Ciocoismul economic al oricărei forme de organizare politică bazată pe exploatarea resurselor dezumanizate (din grija patologică a obţinerii profitului!) este acompaniat de o involuţie culturală corespunzătoare, cauzată de o invazie a culturii de masă - de la manele, la telenovele – sub pretextul libertăţii de comunicare, de expresie, sau chiar de impresie, menită să aducă populaţia la cel mai jos şi mai impersonal numitor comun, din care orice ameninţare adusă stării de fapt poate fi cu uşurinţă taxat de către demagogii de serviciu ai regimului drept extremism.
Acest gen de ciocoism – împreună cu ciocoismul moral, la care făcea de curând referinţă Mircea Cărtărescu - este filtrat, după mai bine de optsprezece ani de la implozia regimului totalitar, în subsolul plin cu şobolani unde ar fi trebuit să se afle societatea civilă românească… Degeaba ciuliţi urechea, de-acolo nu mai răzbeşte nicio manifestare semnificativă de protest… Doar ecoul de tinichea al tabloidelor acestei mahalale balcanice a Europei…
Să luăm, spre exemplu, sistemul taxării unice. Într-o ţară europeană (în ciuda insularităţii afişate!) „civilizată“, aşa cum este Marea Britanie, încercarea „simpaticei“ Doamne de Fier (forjat, cu poşetă!) de a introduce aşa-numita „poll tax“ a provocat în rândurile populaţiei o adevărată răscoală. Vai câte maşini scumpe au mai ars atunci în Londra (aviz amatorilor celei mai „dinamice pieţe de tractoare din Europa“!)… Nicicând nu a fost insula britanica mai aproape de revoluţie ca atunci! http://news.bbc.co.uk/onthisday/hi/dates/stories/march/31/newsid_2530000/2530763.stm
In schimb, tăcerea asurzitoare din Rromânica semi-prezidenţială, care acompaniază această taxă impusă de un regim liberal, modificat genetic prin democraţia populistă a sferto-doctului comandant al navelor lui Ceauşescu - care se poate acum declara preşedintele jumătăţii care l-a ales, din jumătatea care s-a prezentat la vot, fără să stârnească hohote hipercalorice de râs! – nu poate fi cauzată decât de sindromul „nu mă întreba cum am făcut primul milion“, sau de sindromul „nu mă întreba de bilet pentru o singură staţie“, sau de cine ştie ce alt sindrom al eternei tranziţii... în care este normal ca parveniţii Revoluţiei (activiştilor) de (Partid şi...) Stat să fie taxaţi la fel ca majoritatea covârşitoare a perdanţilor acestei „schimbări“ de regim!
Nu se poate afirma cu certitudine dacă du-te-vino-ul tranziţiei lui pleaca-ai-noştri-vin-ai-noştri este ceea ce a transformat conştiinţa oamenilor într-un bun mobil – un fel de dulap de birou, pe care-l muţi de colo-acolo, între slujbele care au înlocuit slujba pe viaţă, şi statul bunăstării cu o provincie multilateral globali-dezvoltată. Singurul lucru care tot nu-şi găseşte locul nici în noul birou rămâne etica muncii…
În al doilea rând, din pricina frustrării cauzate de tradiţia seculară în a fi fost subiectul batjocorii marilor puteri, am dezvoltat o potenţă ucigătoare a înjurăturilor (şoptite-n barba poetului naţional!)…
Suntem despărţiţi aşadar de lumea „civilizată“, printr-o nouă cortină de fier (forjat lingvistic, de data aceasta), ce suplineşte instituţiile abilitate (de banii contribuabilului!) – precum „Avocatul poporului“ şi alte asemenea instituţii, pe care cetăţeanul mioritic nu ştie să le folosească pentru că nici măcar nu ştie la ce folosesc – să repare nedreptăţile pe care le suferă acest cetăţean din pricina ciocoilor tractorişti - evident, tot de cei care şofează 4X4, cu acelaşi sentiment de responsabilitate socială de care vorbeam mai devreme, este vorba în propoziţie.
Chiar dacă există şi excepţii de cealaltă parte a cortinei fără perdea - aşa cum este cazul ungurilor, care se pare că sunt, chiar şi la acest capitol, mult mai tari decât noi - în general, înjurăturile considerate moderate, daca nu de-a dreptul banale, în limba vulgaro-latină a românilor, sunt pur şi simplu inimaginabile în alte limbi cu o circulaţie vădit mai largă.
Formatul acestui op-ed însă mă obligă să închei prematur această analiză SWOT – în care „S“-ul este tradus după urechea traducătorilor autorizaţi de Ministerul injustiţiei româneşti prin slăbiciune, iar „WOT“-ul este tot ceea ce le mai rămâne nedumeriţilor oportunităţii scurtării acestei analize a neajunsurilor ţărişoarei câinilor maidanezi şi a căţelelor provinciale, faimoasă nu pentru că ar avea 1000 de lacuri (ce de lebede pentru amatori!), ci pentru că are în schimb trei sferturi de milion de atelaje şi o oaie neagră, oxigenată la vârfuri, de-i zice Mioriţa!
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Tari%20civilizate%20vs%20tari%20necivilizate%20de%20Bogdan%20Lepadatu.htm
Ţări civilizate vs. ţări necivilizate
de Bogdan Lepadatu
Sintagma de „ţară civilizată“ constituie un exemplu clasic al limbajului de lemn – acel „newspeak“ de care vorbeşte apologetul gândirii clare, George Orwell – autor al mai multor justificări lirice aduse faptului că a fost, printre altele, şi un talentat informator al serviciilor secrete britanice, MI5.
Această sintagmă constituie una dintre formulările cele mai prozaice, menite să sublinieze diferenţele flagrante, aparente intre societăţile (necivile) acestei lumi din ce în ce mai omogenizată de meschinăria consumistă a globalizării – un proces aparent ireversibil, care urmăreşte, printr-un sistem eficient de îndoctrinare, să transforme umanitatea într-o masă amorfă de consumatori apatici şi apolitici. Sunt unul dintre cei care, până nu demult, au considerat neoportună folosirea nefericitei sintagme, în această epocă de antropocen primitiv în care se spune că am fi intrat.
Nu demult însă, am schimbat macazul - mai precis, de când s-au înmulţit cei care deplâng această descriere pe motiv că le-ar nega statutul zâmbitor de câştigători (detaşaţi) ai eternei tranziţii a neamului. „7 noi miliardari, în dolari!“ este lecţia de responsabilitate socială a primului an de la intrarea nemeritată în clubul de ofiţeri al Uniunii Europene, pe care o dau aceşti parveniţi flămânzilor co-naţionali expulzaţi in corpore din ţările calde, pe care-i hrănesc acum cu firimiturile speranţei onctuoase că avuţia lor se va prelinge eventual şi către ei, pentru a forma acea „clasă de mijloc“ – acel panaceu justificativ al tuturor regimurilor exploatatoare.
Îmbrăcată în haine colorate pentru a şterge cenuşa trecutului activist din care au renăscut precum pasărea Phoenix - transformată într-un papagal limbut de aceşti hoţi de buzunare publice, plini de icre adăpostite de ochii miopi ai fiscului prin Insulele Caiman, sau prin alte paradisuri fiscale – camarila noii nomenclaturi „liberale“ tronează peste averi fabuloase, strânse din jefuirea activelor regimului „dictatorial“, sau cu ajutorul unor avansuri generoase apropriate din banii publici.
Voi încerca în cele ce urmează să explic oportunitatea revenirii la această sintagmă din cu totul altfel de motive decât salvele patriotarde ale unor nostalgici – cu simpatii politice care se întind, convenabil şi aleatoriu, de la o extremă la cealaltă a spectrului politic carpato-dâmboviţean.
Pentru a nu mai lăsa nicio îndoială celor care sunt deja enervaţi de ambiguitatea acestei poziţii – părând că vrea să evite posibilitatea categorisirilor facile, de genul, „dacă nu eşti cu noi, atunci eşti împotriva noastră“ – le voi povesti, în cele şase-şapte sute de cuvinte care mi-au mai rămas din acest op-ed, un basm menit să-i trezească din toropeala demnă de o climă mai blândă decât este cea încălzită pe sfert de microundele mult-iubitului şi stimatului popor american!
Precum Ileana Cosanzeana basmului agrar al statorniciei noastre secu-milenare, care se dă bătută – precum găina fugărită de cocoş – în faţa avansurilor primului băiat de bani gata care o invită la discotecă, voi face, cu o masculinitate tipic balcanică, un schelet de analiză SWOT al motivelor pentru care consider acum oportună revenirea la terminologia cu atribute condescendente pentru descrierea unei ţări.
Trebuie clarificat din start faptul că această dihotomie nu urmăreşte compilarea statisticilor tendenţioase, în baza cărora se calculează nivelul de trai al populaţiei – de genul numărului de telefoane mobile, de tractoarele numite de proprietarii lor „gipane“, sau de alte bunuri destinate consumului în economia banilor gheaţă.
Apropo, sigur că mai există şi încăpăţânaţi care nu se uită la televizor – oare din cauza faptului că nu au ajuns să tragă cablu prin peşterile de la Tora Bora? În loc să tragă cu „bombardeaua penetrantă“, reuşind să strice doar peisajul, mai bine trăgeau Dumnezeului cablu. Probabil că acesta este motivul pentru care atunci când astfel de martiri (auto-proclamaţi) sunt puşi pentru prima dată în faţa unei camere de luat vederi este doar pentru a-şi lua la revedere!... Dacă, în schimb, s-ar urma „sfaturile“ doctorului Ewen Cameron şi li s-ar goli mintea de habotnicia religioasă care le-a golit-o întâia oară, ar putea semăna atunci cu orice personaj din Surprize, Surprize!
Ciocoismul economic al oricărei forme de organizare politică bazată pe exploatarea resurselor dezumanizate (din grija patologică a obţinerii profitului!) este acompaniat de o involuţie culturală corespunzătoare, cauzată de o invazie a culturii de masă - de la manele, la telenovele – sub pretextul libertăţii de comunicare, de expresie, sau chiar de impresie, menită să aducă populaţia la cel mai jos şi mai impersonal numitor comun, din care orice ameninţare adusă stării de fapt poate fi cu uşurinţă taxat de către demagogii de serviciu ai regimului drept extremism.
Acest gen de ciocoism – împreună cu ciocoismul moral, la care făcea de curând referinţă Mircea Cărtărescu - este filtrat, după mai bine de optsprezece ani de la implozia regimului totalitar, în subsolul plin cu şobolani unde ar fi trebuit să se afle societatea civilă românească… Degeaba ciuliţi urechea, de-acolo nu mai răzbeşte nicio manifestare semnificativă de protest… Doar ecoul de tinichea al tabloidelor acestei mahalale balcanice a Europei…
Să luăm, spre exemplu, sistemul taxării unice. Într-o ţară europeană (în ciuda insularităţii afişate!) „civilizată“, aşa cum este Marea Britanie, încercarea „simpaticei“ Doamne de Fier (forjat, cu poşetă!) de a introduce aşa-numita „poll tax“ a provocat în rândurile populaţiei o adevărată răscoală. Vai câte maşini scumpe au mai ars atunci în Londra (aviz amatorilor celei mai „dinamice pieţe de tractoare din Europa“!)… Nicicând nu a fost insula britanica mai aproape de revoluţie ca atunci! http://news.bbc.co.uk/onthisday/hi/dates/stories/march/31/newsid_2530000/2530763.stm
In schimb, tăcerea asurzitoare din Rromânica semi-prezidenţială, care acompaniază această taxă impusă de un regim liberal, modificat genetic prin democraţia populistă a sferto-doctului comandant al navelor lui Ceauşescu - care se poate acum declara preşedintele jumătăţii care l-a ales, din jumătatea care s-a prezentat la vot, fără să stârnească hohote hipercalorice de râs! – nu poate fi cauzată decât de sindromul „nu mă întreba cum am făcut primul milion“, sau de sindromul „nu mă întreba de bilet pentru o singură staţie“, sau de cine ştie ce alt sindrom al eternei tranziţii... în care este normal ca parveniţii Revoluţiei (activiştilor) de (Partid şi...) Stat să fie taxaţi la fel ca majoritatea covârşitoare a perdanţilor acestei „schimbări“ de regim!
Nu se poate afirma cu certitudine dacă du-te-vino-ul tranziţiei lui pleaca-ai-noştri-vin-ai-noştri este ceea ce a transformat conştiinţa oamenilor într-un bun mobil – un fel de dulap de birou, pe care-l muţi de colo-acolo, între slujbele care au înlocuit slujba pe viaţă, şi statul bunăstării cu o provincie multilateral globali-dezvoltată. Singurul lucru care tot nu-şi găseşte locul nici în noul birou rămâne etica muncii…
În al doilea rând, din pricina frustrării cauzate de tradiţia seculară în a fi fost subiectul batjocorii marilor puteri, am dezvoltat o potenţă ucigătoare a înjurăturilor (şoptite-n barba poetului naţional!)…
Suntem despărţiţi aşadar de lumea „civilizată“, printr-o nouă cortină de fier (forjat lingvistic, de data aceasta), ce suplineşte instituţiile abilitate (de banii contribuabilului!) – precum „Avocatul poporului“ şi alte asemenea instituţii, pe care cetăţeanul mioritic nu ştie să le folosească pentru că nici măcar nu ştie la ce folosesc – să repare nedreptăţile pe care le suferă acest cetăţean din pricina ciocoilor tractorişti - evident, tot de cei care şofează 4X4, cu acelaşi sentiment de responsabilitate socială de care vorbeam mai devreme, este vorba în propoziţie.
Chiar dacă există şi excepţii de cealaltă parte a cortinei fără perdea - aşa cum este cazul ungurilor, care se pare că sunt, chiar şi la acest capitol, mult mai tari decât noi - în general, înjurăturile considerate moderate, daca nu de-a dreptul banale, în limba vulgaro-latină a românilor, sunt pur şi simplu inimaginabile în alte limbi cu o circulaţie vădit mai largă.
Formatul acestui op-ed însă mă obligă să închei prematur această analiză SWOT – în care „S“-ul este tradus după urechea traducătorilor autorizaţi de Ministerul injustiţiei româneşti prin slăbiciune, iar „WOT“-ul este tot ceea ce le mai rămâne nedumeriţilor oportunităţii scurtării acestei analize a neajunsurilor ţărişoarei câinilor maidanezi şi a căţelelor provinciale, faimoasă nu pentru că ar avea 1000 de lacuri (ce de lebede pentru amatori!), ci pentru că are în schimb trei sferturi de milion de atelaje şi o oaie neagră, oxigenată la vârfuri, de-i zice Mioriţa!
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Tari%20civilizate%20vs%20tari%20necivilizate%20de%20Bogdan%20Lepadatu.htm
22 Nov 2007
An op-ed about the advent of Ghost-modernism
Mirror, mirror on the wall… (Self-)Censorship vs. Creativity:
An op-ed about the advent of Ghost-modernism
Most right-wing Eastern European intellectuals and artists in post-communist countries such as Romania, for instance, tend to distance themselves from the view which holds that censorship may actually have had a positive effect on people's creativity, and in that respect, its demise ought to be regretted somehow.
Instead, there’s plenty of nostalgia for the mostly digested creativity cake, which has since been voided of its primary meaning – as there is hardly any need anymore for controversy to be smuggled into the public domain. The only (current and ongoing) struggle consists in keeping up the appearance of continuity – in terms of their still championing a cause as celebre as anti-communism was – despite a public discourse fit for the McCarthy era!
As in that ‘50s B-movie “The Invasion of the Body-Snatchers”, the conundrum facing pod-communist (as in pod-cast) intellectuals and artists – who are still hunting for extinct (communist) fossils as if “the past never went away” – mirrors the imaginative involution of a child being spoilt by too many toys. Such artists’ creativity appears to have been softened by this constant barrage of imagery that was merely supposed to ensure unfettered access to information yet, it now appears this excess of creative freedom, alongside a complete lack of self-censorship – that ought to have harnessed this new-found power to say meaningful things – has been turned into an identity crisis, which manifests itself in vengeful and wasteful witch-hunting…
The Big Bang of 9/11 is the moment in time when history has been kick-started yet again - with those (two!) nails in the coffin where that half-baked "end of history" theory rests! Hence the reason why I strongly believe that this period which we are currently traversing is one during which we will see the re-birth of many things – both good and bad, such as art, on the one hand, or politics (unfortunately) on the other – replacing, at last, a post-modern era that has long passed its sell-by date… This extra-time period is to be replaced by a penalty shoot-out, which I believe it fully deserves to be termed as ghost-modernism – a period during which history, art and many other things (not least, the environment amongst a host of other things) will be looking to regain their composure and meaning…
Surely, such statements need evidential backing if they are to survive longer than the “15 minutes” we are all due. Notwithstanding the fact that I am forced by the format chosen to get to the point a.s.a.p., I will come up with just a couple of examples in the two most far-apart fields that come to mind: no, not the environment and profit-making, but art history and politics. The only things they have in common is that they both relate to this European out-post (read that as the back of beyond if you so wish!) called Romania!
Thus, one of the good things that have happened to this God-forsaken place – which, judging by the next example wishing to give credence to the theory, appears not to be ready for its belated yet, still premature admission to this Union of European nation-states – was the recent visit made by Julian Bell - arguably Britain’s most influential contemporary art historian – to Romania, bidding to promote his latest book “Mirror of the World” – the first ever co-edition of an art history book of such magnitude appearing simultaneously, in both London and Bucharest.
It may seem strange how this rather contentious (political) statement would have been triggered by an art history book, which barely touches on Eastern Europe’s art, or history. Yet, it seems that he achieved something he may never have intended by this omission. This gentle Englishman’s attempt to objectify this most particular view of the world, via his Swanborough Coomb perspective – spanning from the sole of his feet, so firmly entrenched in the soil of the British isles, to the wide horizons of the human intuition – is but the ultimate odyssey during which this unassuming hunter-gatherer-of-artistic-imagery invites one to discover what else could have been said about art’s history by handing people the tools that will eventually allow the transcendence of personal points of view, thus enabling a perspective of the art world as a whole.
To end this on an uplifting note, here is the bad news. Though this time, the two places are not as far apart as London is to Bucharest – not only geographically speaking, but linguistically too, because of a lot of rather close resemblances between the two people who find themselves at odds in this unfortunate controversy – I will briefly point to the unsavoury upsurge in the kind of politics that brought those final two nails I was referring to earlier… This time, the trend is one that brings with it a tension likely to ruin Bell’s unifying perspective on the world.
It is the very same tension which sets people apart according to their religion, ethnicity, or anything else that may seem fit to justify a Stalinist-come-McCarthyist discourse uttered in a newspeak of ignorance, rather than outright hatred. It is this very discourse in the tabloid media that has given the Italian authorities the pretext they needed to begin the expulsion of Romanian passport holders – regardless of whether they are indeed guilty of murdering Italian women, or whether they are but genuine Romanian film stars, who just happen to spend the night in a hotel in the centre of Turin – that makes us all wonder whether we are likely after all to be saved by the Bell…
Such preachers of hate give ample credence to Huntingdon’s theory about the inevitable clash of civilisations, which appears to turn this rather naïve vision of the global village into a dangerous place for all those driven there by poverty and the hope of a better life. Maybe this is what makes this attempt to drum up the advent of Ghost-modernism truly superfluous and what makes this journalist friend of mine – Harry de Quetteville, whom I will meet for the first time tomorrow – right in saying that “the past never really went away”.
An op-ed about the advent of Ghost-modernism
Most right-wing Eastern European intellectuals and artists in post-communist countries such as Romania, for instance, tend to distance themselves from the view which holds that censorship may actually have had a positive effect on people's creativity, and in that respect, its demise ought to be regretted somehow.
Instead, there’s plenty of nostalgia for the mostly digested creativity cake, which has since been voided of its primary meaning – as there is hardly any need anymore for controversy to be smuggled into the public domain. The only (current and ongoing) struggle consists in keeping up the appearance of continuity – in terms of their still championing a cause as celebre as anti-communism was – despite a public discourse fit for the McCarthy era!
As in that ‘50s B-movie “The Invasion of the Body-Snatchers”, the conundrum facing pod-communist (as in pod-cast) intellectuals and artists – who are still hunting for extinct (communist) fossils as if “the past never went away” – mirrors the imaginative involution of a child being spoilt by too many toys. Such artists’ creativity appears to have been softened by this constant barrage of imagery that was merely supposed to ensure unfettered access to information yet, it now appears this excess of creative freedom, alongside a complete lack of self-censorship – that ought to have harnessed this new-found power to say meaningful things – has been turned into an identity crisis, which manifests itself in vengeful and wasteful witch-hunting…
The Big Bang of 9/11 is the moment in time when history has been kick-started yet again - with those (two!) nails in the coffin where that half-baked "end of history" theory rests! Hence the reason why I strongly believe that this period which we are currently traversing is one during which we will see the re-birth of many things – both good and bad, such as art, on the one hand, or politics (unfortunately) on the other – replacing, at last, a post-modern era that has long passed its sell-by date… This extra-time period is to be replaced by a penalty shoot-out, which I believe it fully deserves to be termed as ghost-modernism – a period during which history, art and many other things (not least, the environment amongst a host of other things) will be looking to regain their composure and meaning…
Surely, such statements need evidential backing if they are to survive longer than the “15 minutes” we are all due. Notwithstanding the fact that I am forced by the format chosen to get to the point a.s.a.p., I will come up with just a couple of examples in the two most far-apart fields that come to mind: no, not the environment and profit-making, but art history and politics. The only things they have in common is that they both relate to this European out-post (read that as the back of beyond if you so wish!) called Romania!
Thus, one of the good things that have happened to this God-forsaken place – which, judging by the next example wishing to give credence to the theory, appears not to be ready for its belated yet, still premature admission to this Union of European nation-states – was the recent visit made by Julian Bell - arguably Britain’s most influential contemporary art historian – to Romania, bidding to promote his latest book “Mirror of the World” – the first ever co-edition of an art history book of such magnitude appearing simultaneously, in both London and Bucharest.
It may seem strange how this rather contentious (political) statement would have been triggered by an art history book, which barely touches on Eastern Europe’s art, or history. Yet, it seems that he achieved something he may never have intended by this omission. This gentle Englishman’s attempt to objectify this most particular view of the world, via his Swanborough Coomb perspective – spanning from the sole of his feet, so firmly entrenched in the soil of the British isles, to the wide horizons of the human intuition – is but the ultimate odyssey during which this unassuming hunter-gatherer-of-artistic-imagery invites one to discover what else could have been said about art’s history by handing people the tools that will eventually allow the transcendence of personal points of view, thus enabling a perspective of the art world as a whole.
To end this on an uplifting note, here is the bad news. Though this time, the two places are not as far apart as London is to Bucharest – not only geographically speaking, but linguistically too, because of a lot of rather close resemblances between the two people who find themselves at odds in this unfortunate controversy – I will briefly point to the unsavoury upsurge in the kind of politics that brought those final two nails I was referring to earlier… This time, the trend is one that brings with it a tension likely to ruin Bell’s unifying perspective on the world.
It is the very same tension which sets people apart according to their religion, ethnicity, or anything else that may seem fit to justify a Stalinist-come-McCarthyist discourse uttered in a newspeak of ignorance, rather than outright hatred. It is this very discourse in the tabloid media that has given the Italian authorities the pretext they needed to begin the expulsion of Romanian passport holders – regardless of whether they are indeed guilty of murdering Italian women, or whether they are but genuine Romanian film stars, who just happen to spend the night in a hotel in the centre of Turin – that makes us all wonder whether we are likely after all to be saved by the Bell…
Such preachers of hate give ample credence to Huntingdon’s theory about the inevitable clash of civilisations, which appears to turn this rather naïve vision of the global village into a dangerous place for all those driven there by poverty and the hope of a better life. Maybe this is what makes this attempt to drum up the advent of Ghost-modernism truly superfluous and what makes this journalist friend of mine – Harry de Quetteville, whom I will meet for the first time tomorrow – right in saying that “the past never really went away”.
Subscribe to:
Posts (Atom)