„S-A SCANDAT DE MULTE ORI LOZINCA „SINGURA SOLUȚIE, ÎNC-O REVOLUȚIE”, CARE I-A ȘI ADUS PE MINERI LA BUCUREȘTI. ACEASTĂ LOZINCĂ ESTE MAI ACTUALĂ ASTĂZI CA ORICÂND!”
În perioada 13-15 iunie se împlinesc 24 de ani de la evenimentele violente din 1990 cunoscute sub numele de „mineriadă”. În zilele respective, poliția, secondată de mineri și muncitori, dar și de cadre ale serviciilor de securitate, a comis o serie de acte violente și represive împotriva cetățenilor Bucureștiului, folosind ca pretext reprimarea protestelor anti-FSN din Piața Universității. Țintele predilecte ale violențelor, instrumentate de poliție și serviciile secrete, au fost studenții (văzuți ca principali opozanți ai regimului Iliescu) și grupuri de romi din centru și din cartierele mărginașe (Rahova, Ferentari, Colentina). Au fost de asemenea atacate la întâmplare foarte multe persoane, strict pe criterii de apariție fizică (barbă, păr lung, ochelari etc.). Unul dintre cele mai violente episoade a fost închiderea, complet ilegală, fără mandat de arestare, a peste 1000 de persoane (femei, bărbați, inclusiv minori) în unitățile militare din Băneasa și Măgurele. Acolo au continuat o serie de violențe – bătăi, torturi și violuri – unele persoane nefiind eliberate decât după câteva luni. În ciuda dinamicii foarte complicate a evenimentelor și a structurilor de putere organizatoare, mass-media și mediul intelectual au rezumat violențele din zilele respective la un atac al „minerilor din Valea Jiului”, etichetați ca retrograzi și, desigur, neo-comuniști, asupra elitei intelectuale, pro-occidentale.
Bogdan Lepădatu (jurnalist și traducător, martor ocular la evenimentele respective) și David Schwartz (regizor de teatru, co-inițiator, împreună cu Mihaela Michailov, al proiectului de cercetare și performare a istoriei recente Capete înfierbântate. 13-15 iunie 1990) discută despre contextul istoric, social și politic în care au avut loc evenimentele din 1990 și despre repercursiunile evenimentelor respective în evoluția capitalismului post-decembrist.
Bogdan: Ca martor ocular la evenimentele din iunie 1990, contemplându-le acum din perspective mai obiective decât mi-a permis Șocul și Copleșirea (Naomi Klein) încercată atunci, care s-au încărcat între timp de o serie de semnificații contradictorii, rămân nesigur nu doar de unele nume, date sau locuri (pe care nu îmi doresc să le revizitez mental, băgându-le, deliberat, sub preșul memoriei), cât mai ales de sensul afirmării unor lucruri pe care inevitabil le-am reinterpretat, odată cu trecerea timpului. Nu știu sigur sau poate nu îmi doresc să mai separ amintirea de reconstrucție.
Aflându-mă în Intercontinental, [în dimineața de 14 iunie], am văzut minerii venind pe Magheru către Universitate, cu căștile și lămpașele lor care luminau cerul, grăbind parcă răsăritul soarelui. Reacția mea inițială a fost să ne mobilizăm, să ieșim pe ei. Sigur că nu existau telefoane mobile, nu aveai cum să mobilizezi lumea într-un timp atât de scurt… Iar apoi mi-am spus că eu mă aflam în Inter dintr-un motiv complet diferit: acela de a înregistra și reda evenimentele așa cum aveau să se întâmple…
Ca jurnalist eram conștient că nu trebuie să iau nicio parte, că trebuie să rămân cât mai obiectiv, dar sigur că asta e mai ușor de spus decât de făcut. Mai mult decât atât, eram sub imperiul a ceea ce se întâmplase cu o zi mai înainte, [pe 13 iunie], când tot soiul de indivizi, în mod clar provocatori, s-au dus să dea foc la Poliția Capitalei, dădeau foc la mașini aiurea. Eu i-am confruntat direct: „de ce faci asta? E mașina unui polițist, o cunoști? De ce faci asta?”. Și toată chestia aia era clar făcută, după părerea mea, ca să justifice de fapt venirea [minerilor]. Pentru că, logic, după ce se întâmplase acolo, înțelegeai de ce îi cheamă.
Într-adevăr, era foarte greu să găsești o comuniune de idealuri între studenți, tineri, acea pătură atunci destul de mică (atunci se intra la facultate cu examen, nu era atâta „democrație”, pe care a făcut-o ulterior Procesul Bologna), era o pătură chiar mică. Și atunci, sigur, această mobilizare la care speram eu nu a avut cum să se petreacă, și în consecință, ca la box, odată ce ai încasat un pumn care te-a zdruncinat, stai și devii un sac de bătaie. Și n-a fost o ripostă a societății civile, sau a unei părți a societății civile. Repet, acești oameni [minerii], sigur, fuseseră manipulați, urcați în trenuri, dar eu nu știam lucrurile astea la momentul respectiv, impactul meu psihologic este cel al bulevardului umplut de lămpașe. Atunci eu nu realizam pericolul, reacțiile mele erau absolute – murim de gât cu ei! Sigur, la un moment dat, un dram de rațiune intervine și zice stai să fight another day, așa că mai bine să stau și să văd. Am văzut ulterior declarații ale lui Miron Cozma, că nu au intrat în Intercontinental – evident că au intrat în Inter, și toți jurnaliștii erau intimidați. Ăia veneau cu bâte, cu bulanele, cu furtunele, iar eu nu aveam în cap decât: liniștește-te, calmează-te, nu reacționa, stai de-o parte și va trece! Și dup-aia vedem cum s-or rezolva lucrurile. De-asta toată experiența mea este restrânsă unui spațiu foarte mic – Inter, kilometrul zero, în spate la arhitectură, și lângă Poliția Capitalei, unde stătea prietena mea, pe care a trebuit să mă duc să o liniștesc.
Trecând de acest șoc care a funcționat, Iliescu și toată camarila atinge scopul inițial, dar dincolo de liniștirea protestelor, ceea ce lipsea atunci era o voce coerentă; exista o plajă atât de mare de revendicări în fenomenul Pieții Universității, încât, din felul în care percepeam eu lucrurile, la momentul respectiv nu mă puteam ralia niciuneia dintre aceste cauze. Mai ales că, cu excepția lui Iliescu, îi cunoscusem direct pe mai toți actorii principali post-decembriști; i-am cunoscut, și ca jurnalist, și, dacă vrei, pe unii dintre ei, ca simpatizant. Și toată capacitatea asta de coagulare se disipa la un moment dat, nu funcționa.
București, 13-15 iunie 1990. Sursa: bcucluj.ro
David: Acum, mie, văzând lucrurile de la distanță, mi se pare în primul rând că mișcarea Piața Universității a fost foarte prost organizată, era restrânsă la București și eventual la celelalte câteva centre universitare din țară, și practic cerințele lor nu aveau niciun fel de reprezentare la nivelul întregii societăți. Ca dovadă că, inclusiv în București, minerii au fost aplaudați de foarte mulți locuitori, muncitori manuali și intelectuali deopotrivă. De altfel, inclusiv în documentarul După revoluție, al lui Calciu – mă uitam recent la filmările cu Ion Rațiu – vedeai, în sărăcia cruntă care era în România atunci, un tip îmbrăcat ultra-elegant, la patru ace, cu haine scumpe și papion, vorbind româna cu accent britanic, care spunea numai platitudini despre cum România va ajunge „ca-n Vest”. Contrastul era enorm cu restul populației, cu muncitorii de la mitinguri, de pe stradă, care vorbeau despre organizare sindicală și despre mai multă autonomie a fabricilor. Cred că în mintea multora dintre români, la momentul respectiv, progresul ar fi însemnat mai degrabă ceva în zona sindicatelor libere din Polonia, cam astea erau reperele lor. Reperele despre piața liberă și noul capitalism de tip occidental erau cvasi-inexistente, importate din Occident și aruncate în față tot de Rațiu și compania.
Bogdan: Da, exact așa și este, le redigerau, dacă vrei. Sigur, e foarte greu să închegi un discurs coerent atâta vreme cât nu există premise, nici măcar elementele comune, în care să construiești un dialog. Exact asta a fost și reacția mea, nu din film, ci mergând acolo și discutând cu ei, și ascultându-i. Era extrem de alienant. Era ceva – „stați puțin frate, ce vorbiți?”. Iar eu vorbesc chiar din experiența mea, a celui care ascultase mesajele Europei Libere și Vocii Americii. Pentru că, în virtutea acelui mesaj, și a celor presupuși 60 de mii de morți de la Timișoara, am ieșit și eu în stradă [în decembrie 1989], deci la mine a funcționat mesajul ăla. De-asta spun că și eu sunt perfect manipulabil, la momentul respectiv nu am stat să mă mai întreb: „băi, dar Timișoara are 180 de mii de oameni, au împușcat unul din trei? Mamă ce măcel, dar totuși…” N-am vrut să-mi pun niciun fel de întrebare critică la acel moment. Sigur, nu mai eram actori raționali. Eram o turmă, oi.
Lucrurile nu stau cu nimic mai bine astăzi, la 24 de ani, și într-o epocă a informatizării, când totul e la un deget distanță, când ai posibilitatea de a verifica imaginile main-stream media cu altele alternative.
David: Da, dar pentru asta ți-ar trebui și mijloacele necesare, o cultură media…
Bogdan: Exact, și o cultură politică, dar mai mult de atât, cred că este o chestie personală. Este încercarea ta de a te emancipa, de a deveni un altul, nu știu dacă mai „bun”, dar cumva să mergi la un alt punct, să te obiectivezi. Asta este ceea ce lipsește, tocmai pentru că asta îți creează un disconfort major, te lipsește de reperele care te fac să te simți în siguranță. Tu nu mai ai acele tranșee ideologice în care funcționezi. Întrebarea este: de ce ai face asta? De ce aș asculta eu un alt discurs care nu îmi aduce decât și mai multă frustrare, când este mult mai convenabil să îmi cred propriile minciuni. Dacă îmi cred minciunile voi rămâne „convins” că trickle-down economicsnu este un trick or treat, ci va funcționa și eu mă voi îmbogăți! Și în niciun caz alienându-i pe cei care au puterea, eu nu voi reuși acest lucru. Așa că – la ce îmi folosește? Pentru ce aș vrea să îmi bat cuie în talpă? Și într-adevăr nu știu cine mai vrea să asculte acest gen de mesaj alternativ.
David: Da, de acord, poate și pentru că oamenii nu conștientizează cauze structurale ale problemelor lor și caută mai degrabă rezolvări individuale. Dar e o discuție mai complicată. Revenind la momentul 1990, tu cum vedeai la momentul respectiv polii de putere, vedeai această dihotomie Iliescu și F.S.N. versus Piața Universității? Pentru că mie mi se par mult mai fluide de fapt rețelele de putere – pe de-o parte anumiți lideri din Piață păreau legați de unele structuri de putere, pe de altă parte în interiorul F.S.N. exista o luptă violentă între două aripi diferite, care s-a văzut foarte bine mai târziu, atât în demisia guvernului Roman, cât și în scindarea FDSN – FSN, din care au apărut PSD și PDL de astăzi. Mi se pare că lucrurile erau ceva mai complicate decât această falsă simplificare inutilă Piață vs. Iliescu, care este stupidă și nu ne ajută deloc să înțelegem ce s-a întâmplat.
Bogdan: Hai să o simplific și mai tare: dacă vorbim de poli, să o luăm de la familie. Ceea ce se întâmplă în 1990 sparge familiile, dislocă celula socială fundamentală și o alienează pe criterii ideologice.
David: De acord, și la mine s-a întâmplat la fel, taică-miu și bunică-miu nu au vorbit vreun an [după alegerile din 1990].
Bogdan: Exact, nici eu nu am mai avut niciun fel de contact cu familia, doar le-am spus că plec din țară. În ideea mea de atunci, ca să se liniștească un pic lucrurile. În 2 august, Irakul a invadat Kuweitul și toată mass-media occidentală a dispărut din România. Eu rămân singur cuc în acel centru de presă din Inter și dintr-o dată încep să apară telefoane anonime „las’ că știm, nenorociților, unde stați; punem noi mâna pe voi!” și, la un moment dat, cu mintea mea de atunci, am crezut că dacă plec pentru câteva săptămâni, Vestul va interveni și mă voi putea întoarce la ceea ce făceam atunci. Toată legătura mea cu România dispare după aceea, până în 1996, când vin în vacanțe, ca supus britanic, la București. Dar totul era exact așa cum trăiești o vacanță, nu înțelegeam mai nimic din ce se întâmpla aici. Chiar când am revenit în țară definitiv, eram tabula rasa, nu înțelegeam nimic din ceea ce se întâmpla.
Cam asta e povestea, tot ce pot spune astăzi sunt lucruri legate de manipulare, de lipsa unei culturi politice, dar mă tem că lucrurile astea nu pot fi adresate cu adevărat. Mă tem că nu există, sau nu mai poate exista, un discurs atât de coerent încât să poată trece de acest baraj informațional, care îți distruge orice coerență, orice posibilitate de a încerca acea schimbare calitativă, sau, dacă vrei, revoluționară, care să permită schimbarea unei paradigme. Paradigma astăzi este cea a pieței libere, a privatizărilor, a câștigătorilor tranziției, a lui „tu n-ai fost în stare pentru că ești incapabil” ș.a.m.d.
David: De acord, dar germenii acestor idei au apărut chiar în Piața Universității, și în același timp au fost construiți și de cel puțin o parte din conducerea politică. Aripa Roman-viitor-PDL a avut până la urmă același discurs și aveau același interes.
Bogdan: Desigur!
David: Astfel că nu e clar până la urmă pentru ce era bătaia între aceste două tabere, pentru că și unii și alții voiau aceleași lucruri.
Bogdan: Ok, da, de acord, sigur că erau o grămadă de actori foarte raționali, foartereal-politik, care își urmăreau interesele, evident, așa cum se întâmplă. Că dup-aia rămâne o camarilă care face toată privatizarea. Am fost în același apartament cu o grămadă de personaje din clasa politică actuală, care intrau cu bucățele de hărtie pe care scria: „astăzi privatizăm trenul lui Ceaușescu, astăzi privatizăm tot ce este în Gara de Nord etc. etc.” Iar eu, la 23 de ani, făceam „hahaha!”, nu puteam decât să râd la așa ceva. Dar ele s-au întâmplat exact așa, și ciudățenia este tocmai împlinirea prezicerilor „diavolului personificat”, Iliescu, care vorbește despre acest „capitalism de cumetrie”, tradusă din sintagma „crony capitalism”: adică exact ceea ce fac foștii demnitari comuniști și odraslele lor!
Oamenii știu de fapt lucrurile astea, dar nimeni nu face nimic în acest sens. Dacă nu ești dispus să îți distrugi acel confort, care nu este până la urmă doar personal, el este și al familiei tale, al copiilor tăi, și poate duce la distrugerea unui întreg mod de existență, pentru ce?, un ideal până la urmă… Deci, dacă tu ești un actor rațional, nu vei protesta, nu vei ieși în piață. Și, în plus, ești sigur că nu vor fi suficient de mulți nebuni ca tine, care să vină și să înceapă această revoluție. 1990 e ultimul an în care se mai întâmplă așa ceva. De-asta vorbesc despre Epoca Ghost Modernism-ului, subiectul lucrării mele de doctorat, o epocă aflată dincolo de post-modernism, în care totul s-a transformat în ceva complet golit de semnificație, într-o paradigmă care funcționează doar în planul ideologic, ca la biblie, fără legătură cu planul real.
David: Da, nu știu, eu nu sunt chiar așa pesimist, cred că dacă construiești ceva pe termen lung, cu pași mici, adevărul devine la un moment dat așa de strident, că trebuie să îl privești în față.
Bogdan: Da, este superb, uite de-asta îmi place și ce faci tu, și ce fac cei de laCriticAtac, dar mă tem că tot acest exercițiu intelectual rămâne doar un exercițiu intelectual, el nu va putea aduce acea schimbare calitativă a paradigmei.
David: De acord, pentru asta trebuie ca aceste idei să pătrundă cumva pe canalele mari, pentru publicul larg…
Bogdan: Cu cine?! Cu educația și Procesul Bologna, care a făcut din cinci ani patru, din patru trei, până când facultatea o să rămână o școală de vară? Primim o diplomă și mergem să umplem o piață de muncă plină până la refuz de resurse umane sumar pregătite! „Și mai lasă-ne frate cu revoluția ta, că am citit și noi acolo, n-om fi citit cât ai citit tu, dar ce contează, până la urmă, de ce să citesc, să-mi pierd vremea, pentru ce?”. Ăsta e genul de discuție în care tu când încerci să intervii, să atragi atenția, să ridici conștiința, să emancipezi societatea, ești un ciudat, un individ ciudat…
David: Da, categoric, și eu m-am obișnuit cu asta și cu felul ăsta de raportare. În același timp, mi se pare că încet-încet se fac niște pași, uite acum cinci ani nu se prea putea vorbi despre problemele structurale ale capitalismului, despre neoliberalism ș.a.m.d. Acum discursul alternativ capătă totuși mai multă vizibilitate.
Bogdan: Da, dar știi cine mai propovăduiește o religie chiar mai periculoasă decât este cea a neoliberalismului? Extrema dreaptă!
David: Da, categoric, și extrema dreaptă a câștigat teren, și se mișcă mai bine decât stânga radicală, au și premise mai bune și, mai ales, sunt evident susținuți și controlați de către stat.
Bogdan: Da, eu am rămas stupefiat, când am văzut manifestațiile de extremă dreaptă din Franța, clipurile cu „evreii afară din țară”, am rămas ca atunci când am văzut minerii dând oamenilor în cap, în 1990. Este un dialog al surzilor, mă uit doar la ce vreau și aleg ce s-a întâmplat în Grecia cu Syriza. Dar dacă mă uit în Marea Britanie, sau în Germania, sau în Franța, rezultatele înregistrate [la alegerile pentru parlamentul european] arată că extrema dreaptă a rupt! Este ceva ce nu am crezut posibil, dar 1933 ne paște din nou, cu un sistem capitalist ajuns clar la capătul paradigmei, care nu poate tipări la infinit bani… Cred că situația este ireversibilă. Și asta nu dintr-un pesimism existențial, ci pur și simplu pentru că această elită, și nu vorbim aici de conspiraționisme ieftine, ci de agențiile MIC (Military Industrial Complex), de cele ale capitalului financiar, până la urmă, de întregul sistem mediatic care distruge capacitatea critică a societății. Uite, așa mi s-a întâmplat și mie ca doctorand la SNSPA – când au văzut că vin din Anglia, au zis „a, e de-al nostru”. Și când s-au prins ce scriu de fapt, au zis: „Aoleu, ia uite ce scrie Lepădatu” și hap!, domnul fost redactor-șef al Erei Socialiste, domnul fost redactor la Scânteia, domnul rector al SNSPA, a început să aibă tot felul de obiecții neprincipiale care se traduceau în felul următor: „Păi ce faci domnule aici, eu sunt conducătorul tezei tale de doctorat și tu îmi vii cu așa ceva? Eu, câștigător al tranziției neoliberale, moșier, latifundiar, am interese aici în sistem!”. Și a fost la un pas să reușească să mă dea afară. Norocul amândorura a fost acela că, într-un final, am acționat ca doi actori raționali, care înțeleg că o confruntare poate avea repercursiuni nebănuite și este mai bine să își urmărească interesele. Ceea ce vreau să spun este că sistemul te va scoate din joc. După ce am tradus cartea lui Naomi Klein, Doctrina Șocului, a fost o singură emisiune la TVR Cultural. Așa că, ăsta e sistemul, nu trebuie să te combată, trebuie doar să te reducă la tăcere. Totul se petrece la modul: „Poftim? Ce ai spus? Nu te aud! Ce zici acolo? Stai tu mai bine la locul tău! Noi facem societatea aici cum trebuie, oferim oamenilor slujbe, suntem producători de bunăstare, băi! Noi creăm bunăstarea, nu vii tu cu prostiile tale! Știi ce-i aia economie? Te învățăm noi ce-i aia, de la Friedman și așa mai departe”. Și de-asta ce percepi tu la mine ca pesimism, îmi pare rău să o zic, cred că este mai degrabă realism.
Contrar previziunilor lui Marx, această schimbare calitativă, revoluționară, nu se petrece spontan, nici în cea mai avansată economie capitalistă a lumii și nici în alte economii de acest gen. Mai mult decât atât, ea nu este un domino care să transforme, la nivel global, dezmoșteniții sorții într-o masă critică, care să facă posibilă schimbarea de paradigmă. Revenind la oile noastre, ceea ce facem noi, aici, la nivel local sunt doar niște mici răscoale, nimic mai mult. În lipsa unei conștiințe civice și a unei tradiții a protestului, noi neavând nici un 1956, nici o primăvară de la Praga la București, și nici o mișcare sindicală cum a fost SOLIDARNOSC, nu văd ce se poate face.
David: În același timp, au existat și la noi exemple de revolte țărănești și muncitorești, de la 1907, cu toată componenta anti-progresistă care trebuie adresată, până la numeroasele greve și proteste muncitorești, de la Brașov 1919, la Lupeni 1929, Grivița 1933, Petrila 1942, apoi în perioada postbelică – greva de la Lupeni, cea de la Motru, Brașovul. Dar ce cred că lipsește într-adevăr este solidarizarea intelectualilor cu aceste mișcări de protest și asta este componenta cu adevărat dezastruoasă. Inclusiv pericolul derapării spre fascism vine din același motiv – lipsa unui backgroundanalitic, teoretic, al resorturilor protestelor care să aibă și influență în interiorul mișcărilor. Iar Pungeștiul, cu derapajele naționaliste, este poate cea mai recentă dovadă. Desigur, problema ar fi că în tradiția noastră și intelectualii s-au dus de multe ori tot spre fascism. Această situație ține de contextul istorico-politic nefericit al României, cu o tradiție de stânga mult mai slabă decât Ungaria sau fosta Cehoslovacie, în parte cauzată de slaba industrializare de până în 1945.
Dar, revenind la subiectul nostru și la 1990, falia asta dintre muncitori, în cazul respectiv mineri, și intelectuali cred că nu a fost niciodată mai mare și mai violentă decât la momentul respectiv. Și asta cu repercursiuni foarte mari și de durată, până în zilele noastre. Eu cred că minerii sunt de fapt marii pierzători ai momentului 1990, pe termen lung.
București, 13-15 iunie 1990. Sursa: Agerpres.
Bogdan: Desigur, ei au fost folosiți, ca dovadă că atunci când au venit fără acord și-au luat-o în freză, la momentul Stoenești, din 1999.
David: Dar la momentul 1990 tu cum vedeai politica, raporturile stânga-dreapta, ce părere aveai despre ce se întâmplase în 1989?
Bogdan: În 1990 am votat cu liberalii lui Câmpeanu. Am rămas în acea zonă de centru-stânga și mai tărziu, în Marea Britanie, când i-am votat pe liberal-democrați. Mai particip la vot în 1996, când mă ia la ambasadă un foarte bun prieten ca să votăm împreună „schimbarea”. Ori când faci atâtea greșeli, ajungi până la urmă să zici „las-o dracului, că nu are rost”. Dar nu m-am lecuit de tot; am mai avut un moment, pe când studiam în Perugia, pentru doctorat, cred că am fost singurul care a votat demisia lui Băsescu dintre românii de acolo. Astăzi, dacă este să consider votul ca exercițiu democratic, consider că este, de fapt, doar o legitimare a clasei politice.
David: Da, eu tot gândindu-mă la acest moment 1990 și tot preocupându-mă de istoria tranziției, mi se pare destul de clar că poate încă dinainte de 1989, de la sfârșitul anilor 1980, dar cu siguranță în primii ani după căderea lui Ceaușescu, s-au trasat cumva fundamental direcțiile societății în care trăim astăzi. Atunci s-au stabilit taberele, atunci s-au împărțit banii și resursele cele mai importante, pe baza așa-zisei privatizări – delapidării statului. Tot atunci au apărut principalii actori ai așa-zisei „societăți civile”, totdeauna aservită intereselor vestice și nord-americane. Și tot atunci a reapărut și extrema dreaptă – desigur încurajată de național-ceaușism încă dinainte de 1989, dar germenii neolegionarismului au apărut în Piața Universității 1990.
De fapt, de-asta mi se pare atât de importantă revizitarea anilor 1990, pe care eu nu i-am trăit decât ca copil, tocmai pentru înțelegerea dinamicilor actuale. Nu știu dacă vom reuși să combatem polii de putere și structurile actuale, dar pentru început cred că e important ca cel puțin să le înțelegem.
Bogdan: Cred că autoexilarea mea este confirmarea faptului că sunt the odd one out. Nu funcționam în acea situație. Prietenii mei de atunci, majoritatea au ajuns în vest, dar nu mai există nici comunicare, se rup la un moment dat nu doar toate lianturile acestea care ar putea ține de conștiință de clasă, ci și cele care te legau de grupul de referință. Cred că, până la urmă, lipsa unei conștiințe politice nu permite nici coagularea unei conștiințe de clasă. Nu pot face o analiză sociologică, nu am la îndemână datele cu care să mă pot pronunța, e foarte greu să afirmi dacă există o astfel de conștiință. Ceea ce atestă „Sindromul Certeze” al românului plecat în pribegie în căutarea unui trai mai bun este că rămânem în continuare mult mai tradiționaliști și mai balcanici decât ne-ar plăcea să credem. Dincolo de excepțiile revoltelor locale pe care le-ai menționat anterior și încărcați cu povara unei istoriografii rescrisă de patrioți verzi ca bradul, viezurele sau… brânza, și arborând o credință neclintită în Domnul-Zeu, care pare să se fi infiltrat cumva în genele generațiilor de astăzi, orice încercare de a afirma un discurs progresist în afara acestor coordonate este sortită eșecului. Din momentul în care arăți că nu ești credincios și patriot, ești un om bun de nimic, un nenorocit în societate.
David: Da, dar cred că este și înțeles și interpretat foarte prost acest patriotism, înțeles în sens etnic, ca iubire de români și românism, în timp ce pe la spatele acestei retorici, promovate inclusiv de partidele mari, se vinde tot pământul și toată industria țării.
Bogdan: Da, bineînțeles, mie-mi spui?, sigur că așa este. Sigur că da, o privatizăm pentru „binele” societății! Pentru că, nu-i așa, „producătorii de bunăstare” sunt cei care vor crea locuri de muncă, și așa mai departe…
David: Exact, asta este marea capcană pe care a întins-o clasa economico-politică și în 1990: țipau „nu ne vindem țara”, în timp ce ei vindeau toate resursele și mijloacele de producție, bucată cu bucată.
Bogdan: Așa este, iar noi, la momentul respectiv nu aveam experiența politică și cunoștințele necesare care să ne permită să înțelegem toate lucrurile astea. Dar asta este, și nu cred că mai avem cum să ne revenim din șocul ăsta. Pentru că, ce spuneai tu, despre pași mici etc., sună minunat, dar lucrurile se mișcă mult mai repede, tu te bucuri de pașii ăștia mici, dar nici nu-i mai vezi înainte pe cei care fac pașii cu adevărat mari, este acest decalaj, această defazare, care nu cred că îți permite să construiești breșe.
David: De acord, dar nu cred că ai de ales, decât între a te încadra și tu între ăia care își văd de viață în sistem și nu critică nimic, și a face acești pași mici. Nu cred că există alternativă.
Revenind la discuția noastră, pe mine asta mă interesa, perspectiva ta, inclusiv ca martor ocular, nu doar despre acele trei zile, cât mai ales despre toate implicațiile evenimentelor de 13-15 iunie în istoria capitalismului post-1989. Despre Piața Universității, despre luptele din interiorul FSN între aripa Iliescu și aripa Roman. Uite, de exemplu, mie mi se pare, urmărind traseul anumitor persoane, că o aripă radical neoliberală și pro-nord-americană din interiorul FSN și al serviciilor secrete a condus toată transformarea societății post-1989.
Bogdan: Desigur, este foarte simplu. Au existat niște factori decizionali care au dus lucrurile în direcția asta. Multe dintre eminențele cenușii care au activat înainte, s-au împărțit pe urmă. Știi vorba englezească – don’t put all your eggs in one basket. Așa și ei, există oameni, nu doar în partide, dar în societate, în societatea civilă. Eminențele cenușii de la noi, locale, există desigur în orice societate, există acest cor care cântă într-o singură direcție. De aceea, atunci când revii din Occident cu un alt discurs decât cel al așa-zișilor câștigători ai tranziției, este foarte ușor să fii marginalizat.
În fine, s-a scandat de multe ori lozinca „singura soluție, înc-o revoluție”, care i-a și adus pe mineri la București. Această lozincă este mai actuală astăzi ca oricând, doar că-i lipsesc condițiile necesare transformării maselor marginalizate ale societății într-o forță critică, capabilă să efectueze această schimbare calitativă. Poate că acest exercițiu de memorie ne va ajuta să înțelegem ce am greșit atunci și ce am putea face diferit astăzi pentru a nu repeta la infinit aceleași greșeli care le-au permis unora să ne manipuleze din decembrie 1989 și până în prezent. Și pentru că urmează un eveniment fotbalistic global, la care oricum nu participăm decât afectiv, poate că ar fi oportun să rememorăm acel „miracol de la Istanbul” gândindu-ne că toți acești câștigători ai tranziției către neoliberalism nu au câștigat altceva decât prima repriză. Ține de noi să ieșim de la cabine pentru repriza a doua!
No comments:
Post a Comment