Ce va fi in trei ani?

ROMÂNIA
UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA

Str. Mihail Kogãlniceanu, nr. 1, 400084 Cluj-Napoca

Tel. (00) 40 - 264 - 40.53.00*; 40.53. 69 ; 40.53.22

Fax: 40 - 264 - 59.19.06

E-mail: rector@ubbcluj.ro

Discursul inaugural rostit de Andrei Marga,

la primirea titlului de Doctor Honoris Causa

al Universităţii „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia,
6 decembrie 2010

De la un proaspăt laureat al titlului de doctor honoris causa se aşteaptă nu numai să aducă mulţumiri, ci şi să formuleze un punct de vedere privind domeniile în care se simte stăpân. Am scris despre filosofia contemporană şi-mi vine mereu în minte întrebarea: ce mai rămâne din filosofia de acum cincizeci de ani în era globalizării? Am scris despre teologii majori ai secolului ultim şi mă întreb: de ce nu reuşesc intelectualii actuali să integreze neliniştile marilor teologi? Am scris despre argumentare şi-mi pun întrebarea: de ce se lasă contemporanii noştri persuadaţi de atât de multe argumente false şi argumentări rău construite? Mă întreb dacă proiectul european postbelic mai este bine înţeles după trei extinderi ale Uniunii Europene, dacă s-au preluat cu acurateţe, cel puţin în cultura de la noi, termenii precum democraţie sau laicitate, dacă nu cumva secularizarea are nevoie de corectură, dacă sensul vieţii nu a devenit, totuşi, confuz la oamenii de astăzi. Îmi pun multe alte întrebări de filosofie sau sociologie şi încerc răspunsuri proprii, pe datele vieţii actuale.

Dar nu interogaţiile mele sunt importante, ci ceea ce se întreabă cei cărora am onoarea să mă adresez. De aceea, în cuvântul meu inaugural, ca membru al acestei prestigioase Universităţi, aş pleca dintr-un alt loc. Un cunoscut director de ziar şi televiziune m-a întrebat zilele trecute: „ce va fi în următorii trei ani?”. Nu sunt, desigur, profet, dar avem nevoie de răspunsuri la astfel de întrebări, iar un universitar care îşi ia în serios îndatoririle este obligat să le dea.

Îmi amintesc, însă, în prealabil, două situaţii: prima s-a petrecut prin 1923, când distinsul rector al Universităţii din Cluj, Iacob Iacubovici, a respins cererea de intrare în universitate a agronomilor spunând: „aceştia nu sunt încă de universitate!”. Putem comenta dacă renumitul chimist de atunci a avut dreptate sau nu, dar un motiv rămâne de reţinut: nu poţi fi universitar fără a fi intelectual, iar un intelectual presupune, totuşi, o concepţie civică şi morală şi un angajament explicit pentru aceasta, pe lângă multe altele. A doua situaţie se petrece sub ochii noştri: dacă un universitar se desprinde din tăcerea adesea oportunistă şi, oricum, costisitoare de la noi şi formulează o opinie în chestiuni ale societăţii, diplomaţii de carton şi noii politruci, ce proliferează în regimul actual din România, pun imediat întrebarea aparent adâncă: cu ce partid este oare acela? Sofismul e simplu: se crede că orice opinie este partinică şi, deci, pătată de subiectivitate, încât orice vorbitor în viaţa publică ar fi bine să fie cel mult un participant care ascultă.

Îmi asum deliberat răspunderea de a discuta pe faţă chestiuni de viaţă, cu argumente fireşte, chiar dacă risc, la rândul meu, să fiu taxat drept „politic”. Replica mea e simplă: ţara, singura, de altfel, care a proclamat după 1989 „apolitismul” intelectualilor, România, o duce cel mai rău în Europa comunitară, iar pretinşii apolitici s-au dovedit a fi anodini propagandişti de sezon. Îmi asum ceea ce Toma d’Aquino spunea cu înţelepciune – „prostia este păcat” – iar Angela Merkel a afirmat recent, cu toată energia: „creştinismul nu este apolitic”, încât, prin implicaţie, intelectualul, demn de nume, nu este nicidecum apolitic.

Vreau să răspund, aşadar, la întrebarea: „ce va fi în trei ani în România?” Iau în seamă deciziile care au dus la situaţia actuală, de la care trebuie, în orice caz, să plecăm, pe care vreau să le evoc succint. O fac la Alba Iulia, căci aici, în locul Marii Unirii şi al reangajării moderne a României, răspunderea analizei trebuie să fie mai mare. Ne amintim, fireşte, ce se scrie în însufleţitoarea Declaraţie de la 1 Decembrie 1918: „În domeniul vieţii publice, se va instaura un regim de guvernare democratică. Drept de vot universal, secret, egal, pe bază de sistem comunal, pentru toţi cetăţenii bărbaţi şi femei ce au împlinit vârsta de 21 de ani. Deplina libertate pentru presă, drept de întrunire şi de asociaţie. Libera manifestare a spiritului şi a răspândirii ideilor.”

Unde ne aflăm acum cu ţara noastră? Să amintim doar că Guvernul României din 2009-2010 a „reuşit” „performanţa” de a scădea cu 1/3 PIB-ul României, de a genera peste 600.000 de şomeri, de a mări datoria ţării la peste 90 de miliarde de Euro, de a tăia veniturile cetăţenilor cu 25-63% şi de a demotiva toate generaţiile. „Performanţa” este rară în Europa şi în lume şi nici o deviză n-a fost mai flagrant contrazisă, de faptele celor care au cultivat-o, pe cât este deviza „Să trăiţi bine!” lansată în 2004!

Autorităţile României nu au la această oră nici o proiecţie de viitor pentru ţară, nici un proiect major nu este în curs de realizare, populaţia tânjeşte să lucreze, dar unităţile se închid (după ce s-au închis peste 30.000 de unităţi în ultimii doi ani!). În 2008, „The Economist” scria că România va suferi datorită „incompetenţei” decidenţilor, iar Comisia Europeană arăta, în 2009, că România este vecină „incapacităţii administrative”. Recent, Banca Mondială acuza proiectul de buget 2010 că este făcut „după ureche”. În fapt, în 2009-2010 România a devenit univoc „lanterna roşie” a Uniunii Europene. Toate evaluările obiective, internaţionale (inclusiv temerea deunăzi exprimată la Washington DC, a „falimentului”) sunt negative în privinţa actualei Românii.

Mai profund decât orice, România trăieşte, sub multe aspecte, cel mai grav declin instituţional de la alegerile din 1948 încoace. S-a intrat în Uniunea Europeană (începând cu decizia din decembrie 1999), în NATO (începând cu pregătirile din 1996), dar meritul nu aparţine nicidecum liderilor de astăzi: nici unul dintre aceştia nu a fost în stare să închidă vreun capitol de negocieri, nici unul nu are la activ vreo faptă remarcabilă. Alegerile prezidenţiale din 2009, probabil singulare în Europa actuală, au reluat „tradiţia” din 1948: nu a contat ce au votat oamenii, ci cum s-au numărat voturile (după ce ministrul de interne a fost înlocuit brusc!), iar ambasadele României (începând cu cea de la Paris), au făcut executări de voturi cu viteză record pe continent! Apoi – tot ca premieră continentală – preşedintele (uzând de arbitrara sa confundare cu „suveranitatea poporului”) a rupt o bucată din PSD şi o alta din PNL (împotriva votului nominal şi a votului cetăţenilor) şi şi-a creat partiduţe la purtător. S-a ajuns astfel la „democraţia aritmetică” ce guvernează astăzi România, cu rezultatele amintite, şi, apoi, la o Curte Constituţională (prin deformarea, devenită regulă, a votului în Camera Deputaţilor). Preşedintele s-a instalat în fruntea unei ierarhii, numită pe drept „africană”, în lucrările de drept constituţional, îşi orientează fără orizont cetele de fideli (ce amintesc adesea de trupeţii din anii treizeci) şi dirijează cu rezultate mediocre o ţară deocamdată înmărmurită. Samuel Huntington vorbea de emergenţa unui „sistem pretorian”: România confirmă diagnoza: o preşedinţie ce destructurează instituţiile şi caută fără ezitare „uzurpări constituţionale” (precum slăbirea Parlamentului) şi „uzurpări legislative” (reducerea la tăcere a unor cetăţeni) pentru a promova un sistem ciocoiesc.

România este astăzi pradă unei patologii politice, pe care oricât am fi de îngăduitori, este realist să o luăm în seamă. Prima patologie a politicii româneşti actuale este „guvernarea prin antagonizare”: acum se caută conflictualizarea celor care lucrează în sfera privată cu bugetarii, mai ieri au fost opuşi întreprinzătorilor salariaţii, acum câţiva ani, tinerii au fost mobilizaţi contra celor mai devreme născuţi şi aşa mai departe. Dă rezultate o astfel de politică? Se văd bine în jur rezultatele: stagnare în epoca celei mai accentuate dinamici din lume, necompetitivitate, reducerea, fie şi relativă, a performanţelor şi, până la urmă, sărăcia.

De „guvernarea prin antagonizare” se leagă imediat alte patologii. Prima este „disfuncţia prezidenţialismului actual”: preşedinţia se interpretează pe sine ca o forţă în luptă deschisă (fie cu Parlamentul, fie cu opoziţia, fie cu pensionarii, ori cu poporul) şi stimulează o „competiţie sălbatică (savage competition)”, în condiţiile unei politizări mai extinse decât oricând şi decât în orice altă societate. A doua este „fuga de răspundere a celor care decid”: aceştia aruncă vina nereuşitei pe orice („criza mondială”, „greaua moştenire”, „colapsul Greciei”, comportamentul supuşilor etc.), fără ca vreun moment să îşi asume vreo răspundere în generarea vizibilă a crizelor actuale. A treia este „constituţie fără constituţionalism”: cei care conduc împing societatea într-o luptă în care nu se mai respectă nici măcar Constituţia, ei înşişi (cum s-a observat, de pildă, la formarea majorităţii guvernamentale alternative, în 2009) căutând să se sustragă controlului constituţional. A patra este „conceperea instrumentalistă a legilor”: legile promovate spre Parlament de către decidenţi nu sunt concepute pentru a exprima interesul public, ci spre a satisface interese de grup aflat în luptă. A cincea este „dictatura majorităţii aritmetice”: ideea profundă a democraţiei dintotdeauna şi de pretutindeni – aceea după care s-ar putea ca un singur cetăţean să aibă dreptate în faţa ecrasantelor majorităţi aritmetice – a rămas străină actualilor lideri din România, iar deciziile se adoptă, mecanic, cu majorităţi aritmetice. A şasea maladie, care încoronează oarecum panoplia nefericită a patologiilor politicii de astăzi din România, este mitul „guvernului tare”: la noi se proclamă obsesiv dezideratul „guvernului tare”, în vreme ce orice ţară civilizată preferă „guvern competent”. În practică, la noi, se ajunge, astăzi, la compromisuri de neadmis pe seama adevărului şi performanţelor.

Nu această situaţie o voi descrie, însă, ci alta, care a făcut-o şi o face posibilă: este vorba de proasta înţelegere a democraţiei de către cei care conduc, care face ca democraţia să nu se mai deosebească îndeajuns de „consultarea maselor” din regimul de tristă amintire sau de „democraţia faptelor” a militanţilor extremismului de odinioară. Este o neînţelegere care transformă democraţia într-o simplă unealtă de promovare a intereselor de „gaşcă” (pentru a folosi limbajul actualei puteri, căruia un distins intelectual ieşean îi caută zadarnic echivalentul în latină!) şi de controlare a societăţii. Vreau să ilustrez ideea neînţelegerii democraţiei de către autorităţile actuale din România prin trei observaţii.

Prima se referă la confundarea legitimităţii cu legalitatea. Trec peste faptul că la guvernanţii de astăzi nu este vreun semn că înţeleg ce înseamnă legitimitate. Ei cred că, după un scrutin legislativ la care au participat 40% dintre alegători, iar partidul lor a obţinut în jur de o treime dintre voturile exprimate, totul este în regulă. În fapt, spus fără ocolişuri, în România actuală, nu există legitimitate a deciziilor, chiar dacă, forţând „democraţia aritmetică”, se obţine o legalitate chinuită. Oriunde în lume, astfel de guvernanţi ar fi precauţi, dacă ar avea cultura legitimării.

Este straniu comportamentul „aleşilor”: ştiind bine că nu vor mai fi aleşi a doua oară, cinismul întrece orice limită înregistrată în democraţiile europene. Peste noapte, unii devin „independenţi” (ceea ce este, în fond, ilegal, oricând aceştia putând fi acţionaţi în justiţie de către cei care i-au votat cu sigla unui partid cu tot!) şi relativizează, oportunist, toate opiniile lor anterioare. Alţii spun în privat ceea ce cred cu adevărat despre guvernanţi, pentru ca în declaraţii publice să îşi umfle pieptul, ca eroici apărători ai liniei partidului. „Reprezentarea poporului” care i-a ales au uitat-o cu totul, în numele „mandatului imperativ” al partidului, care îi târâie în soluţii proaste.

Guvernanţii actuali din România nu înţeleg că democraţia nu se lasă redusă la numărarea voturilor şi la stabilirea celui care are un vot în plus. „Democraţia aritmetică” şi „dictatura majorităţii aritmetice” au fost criticate plenar de cultura democratică a lumii civilizate, iar un democrat onest ştie că un consens cât mai larg, mai ales atunci când aritmetica este subţire (câteva voturi în Parlament în plus) sau discutabilă (în definitiv, ce ar fi fost dacă la alegerile prezidenţiale din 2009 numărarea voturilor ar fi fost alta? sau dacă se lua în seamă victoria în ţară a candidatului rival?) este soluţia înţeleaptă. Carpaticii democraţi de mucava nu înţeleg – se vede prea bine – ce înseamnă democraţia. Până la urmă, pentru ei, poporul este cel care nu este bun (după cum arată şi remarca unuia: „nu se obţin banii de la Bruxelles, căci se lucrează cu români!” sau invitaţia recentă a preşedintelui la „a folosi libertatea câştigată pentru a părăsi ţara”).

Peste toate, cei care administrează România actuală nu înţeleg legătura indisolubilă dintre democraţie şi valoarea profesională a reprezentanţilor. Precum odinioară Ceauşescu, puterea apelează la persoane de calitate îndoielnică, încât, pe de-o parte, să nu fie vreun pericol de concurenţă din partea acestora şi, pe de altă parte, să se poată oricând arunca vina pe cineva. La rândul lor, persoanele acestea reproduc nivelul redus de competenţă şi onestitate: cei pe care îi numesc sunt, deopotrivă, mai curând incompetenţi, docili, agresivi, cu destule pete la activ. O ţară care are nevoie, ca de aer, de persoane competente şi integre, capabile să imagineze, să gândească şi să implementeze soluţii chibzuite, cade astfel pradă unor administratori nepricepuţi, care o trag în jos. Cu un preţ uriaş, însă, pe care îl plăteşte, ceas de ceas, inevitabil, fiecare cetăţean.

Peste toate, însă, din păcate, sărăcia inundă cu repeziciune, din nou, România – fapt care ar trebui să îi pună cel puţin pe gânduri pe propagandiştii politicii din zilele noastre. Efectele sunt multiple: neputinţa capitalizării, scurgerea rapidă de resurse şi pierderea prestigiului internaţional. Bucureştiul este vizitat rar, din complezenţă, reprezentanţii români contează doar formal (dacă nu cumva sunt ignoraţi sau aţipesc la reuniuni, cum se poate observa în tot mai multe filmări), adesea ei nu înţeleg problemele puse în discuţie, singurele instituţii internaţionale (precum CEPES), care mai existau la Bucureşti, au fost desfiinţate, nu s-au putut folosi resursele Uniunii Europene şi susţinerea SUA.

La aceste premise lăuntrice României actuale, sunt de adăugat, pentru a putea răspunde la întrebarea „ce va fi în trei ani?”, premise contextuale. Le enumăr cât mai succint. Competiţia internaţională stimulată de globalizare şi de criza declanşată în 2008 se va intensifica. Centrul economic al lumii se mută în Asia de Sud-Est. SUA rămâne principalul actor al lumii, dar China se ridică la rangul celei de a doua supraputeri, Rusia revine printre forţele hotărâtoare, iar alianţa Franţa, Germania, Rusia va avea un cuvânt mai greu de spus. Societăţile avansate trec deja la „noua economie”, iar „statul social” este supus unei revizuiri profunde şi promiţătoare.

Ce va fi România în următorii trei ani depinde de ceea ce ea face acum, în condiţiile date de premisele amintite. Nu se poate răspunde concret la întrebarea „ce este de făcut?” fără a lămuri în prealabil „cine poate face?”. Cu datele pe care le are la activ (alegeri fracturate, incapacitate administrativă, îmbrăţişarea modelului african, selectarea mediocrilor în roluri publice etc.) actuala putere – preşedinte, guvern, aparat – nu va scoate România din cea mai gravă criză a istoriei ei moderne. Dacă se va încerca prelungirea acestei puteri – ceea ce este de aşteptat să se forţeze – situaţia românilor se va înrăutăţi, fie şi în termeni doar relativi.

Eroarea politicii actuale este de direcţie – înainte de a fi de alte naturi, şi ele importante. Atunci când la începutul anului 2009, s-a configurat dezechilibrul bugetar, în loc să se consulte specialişti reali şi să se caute o direcţie de dezvoltare pentru România, s-a apucat direcţia comprimării activităţilor – care a fost şi este oriunde în lume contraproductivă. Spus mai simplu: abordarea oficială din România, a crizei financiare şi economice începută în 2008, este eronată! Nu s-a lămurit nici un moment provenienţa crizei (cum s-a produs criza? ce decizii au fost luate în prealabil? cine le-a luat? a cui este răspunderea?) şi se izolează, în abordare, deficitul bugetar, ce este acuzat exclusiv, de structura bugetului, ultima se rupe de economie, iar economia de politici şi de mişcările din societate. Izolările acestea, triple, ar fi chestiune de interes doar euristic dacă nu s-ar lua decizii pe baza lor. Aceste decizii nu dau rezultate nu numai pentru că ating interesele foarte multor oameni, nu doar pentru că cetăţenii sunt afectaţi şi-şi exprimă nemulţumirea. Ele nu dau rezultate deoarece sunt greşite tocmai din punct de vedere economic, iar dovada peremptorie este împrejurarea că nici o ţară nu practică astfel de „soluţii”.

România s-a umplut între timp de mistificări, care împiedică înainte de orice discutarea onestă a situaţiei. Se decretează de sus că numai cu o persoană anume „România va traversa deşertul”. Că nimeni nu are proiecte alternative. Că de vină este „criza mondială”. Că am fi după două decenii de erori. Şi altele. Ca şi în anii optzeci, înainte de înlocuirea lui Ceauşescu, este de procedat astăzi la demistificări şi la aducerea pe agenda publică a veritabilelor probleme ale ţării.

Situaţia ţării este pe muchie (tehnologic, economic, social, politic, cultural), încât la întrebarea „câţi ani vor trebui reparaţiei celor stricate în 2009-2010?” economişti de bună calificare spun aproape automat opt-zece ani. Este adevărat că Paul Krugman argumenta nu de mult că şi criza din 1929 s-a încheiat abia în 1945! Eu cred că schimbarea politică neîntârziată din România ar pune ţara în mişcare în trei-şase luni, iar un nou mod de dezvoltare ar putea fi instalat destul de repede, cu cetăţeni pricepuţi şi devotaţi. În puţini ani, România nu numai că ar înlătura daunele grele ale lui 2009-2010, dar ar reintra între ţările respectate ale lumii.

Nu vreau să proiectăm utopii sau să ne lăsăm în seama reveriilor. Dar nici nu este cazul să se cedeze actualelor direcţii şi persoane, demult compromise. Este vorba de a ne clarifica şi de a acţiona energic, ca altădată la Alba Iulia. Pun în joc, fie şi numai numindu-le aici, şapte concepte ale schimbării: „stat ca păzitor al ordinii”, „democraţie ca formă de viaţă”, „nouă industrializare”, „consolidare a pieţei interne’, „independenţa justiţiei”, „descentralizare prin subsidiaritate”, „reconstrucţia democratică a statului” şi lansarea dialogului în societate.

Deunăzi, la Toruń şi Roma m-a întâmpinat aceeaşi întrebare: ce aţi face în România, ce deviză aţi recomanda? Am răspuns fără ezitare cu o formulă biblică deja folosită cu succes de multe ori în istorie: „Nu vă fie frică!” Am adăugat, însă, o formulă cu aceeaşi origine: „Să trăim în adevăr!”. Curajul şi adevărul ar fi timpul să redevină virtuţi carpatice! Dar se cuvine să fim lucizi: nu pot deveni astfel de virtuţi fără acţiunea conştientă şi responsabilă a intelectualităţii.

Ce va fi peste trei ani? Să răspund la întrebarea cu care am început. Dacă se continuă ceea ce este acum, atunci vom avea o ţară lovită de sărăcie, la coada Europei, în care unii se vor bucura că au ceva mai mult decât alţii. Dar toţi vor suferi, fizic şi nefizic, sub o cohortă de trupeţi care vor avea o victorie poate ceva mai puţin stingherită decât a fraţilor de spirit, adoptaţi incult şi, poate, involuntar, precum Goebbels sau Sauckel. Îmi amintesc că în dramatica dezbatere din Germania anilor treizeci asupra cauzelor prăbuşirii democraţiei în ţara sa Thomas Mann a atras atenţia asupra venirii la conducerea ţării a categoriei celor mai necalificaţi şi mai corupţi. În intervenţia la „Vocea Americii”, din 10 aprilie 1945, celebrul romancier trăgea astfel bilanţul: „În Germania acum doisprezece ani, ultimii şi cei mai de jos, din punct de vedere uman, au venit la conducere şi au determinat faţa ţării”. Bilanţul era trist, catastrofa Germaniei se produsese. La noi trebuie, oare, aşteptată prăbuşirea mai departe, fie ea şi paşnică?

Dacă curajul şi pasiunea adevărului vor prevala, dacă intelectualii acestei ţări îşi vor spune cuvântul, atunci va fi altfel. Ne amintim ce spunea Seaton Watson: „toate trăsăturile menţionate, mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai căror cei mai privilegiaţi membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principi¬ile, în schimbul unei primiri la liderul suprem, toate acestea au existat în România în grad proeminent”. Iar acestea le scria un foarte mare filo-român, în cartea Eastern Europe between the wars (Cambridge University Press, 1945). Citez, în continuare: „Democraţia nu poate înflori în astfel de atmosferă. Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părţi ale Europei răsăritene. Nici un progres nu va fi făcut până când nu se abandonează aceste metehne iar o nouă abordare va fi pregătită să-i ia locul. Perioada tranziţiei va fi lungă şi dureroasă. Dar atunci când va fi încheiată, marile energii şi calităţi ale poporului român, al doilea ca efectiv şi probabil cel mai talentat în Europa răsăriteană, îi va asigura acea poziţie onorabilă pe care nu a fost încă în stare să o atingă”. Nu ar fi cazul ca intelectualii să se decidă şi să încheie astăzi, în sfârşit, acea tranziţie lungă şi dureroasă?