Falimentul dictaturii corporatiste – fascism cu faţă neoliberală:

O critică libertarist-progresistă a izvoarelor crizei economice actuale

„Civilizaţiile mor prin sinucidere, nu prin asasinat.“ Arnold J. Toynbee [1889-1975]


Afirmaţia că totul a fost spus şi că nu ar exista decât (prea) puţine idei majore în teoria cunoaşterii, restul neconstituind decât o serie de variaţiuni pe teme clasice, a devenit practic un cvasitruism. Teoria Declinului Occidentului, elaborată de Oswald Spengler, reprezintă poate cel mai la îndemână exemplu prin care se încearcă formalizarea empirică a premisei că omul, societăţile, civilizaţiile şi chiar întregul Univers, în infinita sa complexitate, ar constitui secvenţele aceluiaşi „refren“, repetat ad infinitum.

Inspirat de cele mai noi reţete hollywoodiene de „pâine şi circ“ – în care „pâinea“ a venit pe cartela reţetelor economice de parvenire socială, variind de la îndoctrinarea cu morcovul „infiltraţiilor cu bunăstare“ (aşa-numitul trickle-down economics), până la disciplinarea celor refractari cu nuiaua electrică a terapiilor de şoc ale Şcolii friedmanite de la Chicago, în vreme ce „circul“ a fost oferit de schemele piramidale Ponzi şi de cacofonia mediatică a proslăvirii noilor patroni ai României, NATO şi UE – voi reveni din orbitele abstracte la realităţile economice care ne-au făcut să ne pierdem încrederea în capitalismul crizelor ciclice. Aceste crize punctează, la intervale regulate, doctrina falimentului garantat al unui sistem economic care promite mereu să pună capăt revenirilor periodice la realitatea falimentului: promisiuni urmate invariabil de necesitatea resuscitării sale din banii contribuabilului pe seama căruia s-a îmbogăţit şi pe care i-a irosit în speculaţii de cazinou.

Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor, una dintre cărţile esenţiale ale prezentului, este, din acest punct de vedere, mai mult decât un simplu necrolog al capitalismului; ea reprezintă un manual de gherilă urbană, care înarmează cititorul cu informaţia ce îi va permite să reziste tentativelor complexului militar-industrial al corporatismului de a şterge cultura anterioară şi de a crea o tabula rasa în care să cultive dogma fundamentalismului găunos al capitalismului pieţei „libere“.

Fără să pretindă că investigaţiile ei ar fi un model de neutralitate axiologică şi metodologie ştiinţifică – mai puţin cunoscute publicului român, rămas credincios „realităţilor“ societăţii americane, aşa cum erau ele prezentate în Dallas – jurnalista canadiană Naomi Klein adoptă pentru titlul cărţii o adaptare a doctrinei militare americane a „Şocului şi Evlaviei“ atunci când îşi formalizează propria doctrină a şocurilor economice brutale, administrate contribuabililor (la bunăstarea societăţii) de înalţii profeţi ai capitalismului dezastrelor. Gravitatea acuzaţiilor aduse de ea nu permite irosirea timpului cu descifrarea artificiilor limbajului de lemn, fie acesta chiar şi unul academic. Ea spune lucrurilor pe nume, identificând „cruciaţi“ precum Fondul Monetar Internaţional sau Banca Mondială – instituţii cărora România le plăteşte întreit datoriile (peste 50 de miliarde de euro, în prezent!) pe care reuşise să le achite cu mari sacrificii, în urmă cu douăzeci de ani...

Doctrina şocului prezintă o perspectivă diferită de doctrina capitalismului pieţelor „libere“, cu care publicul internaţional a fost bombardat în ultimele două decenii. În acest sens, este esenţială menţionarea celuilalt pilon de investigaţie prin care este demascată evlavia ideologică faţă de economismul omniscient al Şcolii de la Chicago, care a stat la baza reţetei originale de şocare a umanităţii şi de regresare a sa la o stare de obedienţă fetală, dependentă de drogul satisfacerii unor false nevoi de consum şi gratificaţii instantanee. Naomi Klein atrage atenţia asupra naturii transgresiunilor acestui proiect de inginerie socială urmărind instituirea unei ordini mondiale care să pună capăt istoriei şi speranţelor instituirii unei societăţi mai echitabile.

De pe aeroportul Kogălniceanu la Guantánamo – pământ „închiriat“ pe termen nelimitat de la vecinii cubanezi, ostracizaţi de acest „cowboy global“ care are nevoie de un spaţiu în afara graniţelor SUA unde să comită, cu impunitatea celui care ştie că nu poate fi pedepsit, transgresiuni ale legilor internaţionale – de la Bagdad în Afghanistan şi până în Teritoriile Ocupate de Israel (cealaltă ţară din lume care poate comite în acest ţarc virtual crime de război, ucigând copii şi civili, folosind bombe cu fosfor împotriva celor care fug din calea urgiei disproporţionate, dărâmând spitale şi moschee şi ignorând cu aceeaşi impunitate puţinele rezoluţii ale Organizaţiei Naţiunilor Unite care au reuşit să treacă de veto-ul american, din 1948 încoace!), globalizarea corporatistă vizează înglobarea umanităţii (cu forţa) într-o masă amorfă de consumatori pe credit, cărora le sunt inoculate ideologii consumiste, cu sprijinul nemijlocit al concertului (propagandistic) conglomeratelor mass-media.

În plus, atunci când nevoile „Războiului împotriva terorii morilor de vânt“ o cer, sunt modificate graniţele statale, ocupate şi „pacificate“ teritorii râvnite pentru bogăţiile lor strategice, distorsionate şi denigrate religiile neconforme „eticii protestantismului“, eliminaţi „deţinătorii de arme nucleare“ precum Sadam Hussein sau Slobodan Milosevic, în vreme ce altor suspecţi – răpiţi şi spălaţi pe creier, aşa cum sfătuieşte manualul Kubark, în locuri care nu există pe hartă – le sunt negate drepturile conferite de statutul internaţional al prizonierului de război, fiind reduşi la statutul de infractor comun al „combatantului inamic“, bieţi cobai umani cărora le-a fost răpită orice speranţă şi pe trupurile şi mintea cărora se poate experimenta în voie...

Dincolo de adjuncţii locali ai securiştilor NATO, care vor nota atitudinea „nepatriotică“ şi „ostilă“ integrării României în singurul bloc militar al planetei – evidenţiată în aceste rânduri prin interminabila trecere în revistă a transgresiunilor „capitalismului dezastrelor“ semnalate în această carte de referinţă – ar mai trebui poate menţionat un detaliu marginal al culturii europene, ilustrat prin elitismul desuet al unor intelectuali nostalgici după aura de romantism pe care le-o conferea odată statutul de dizidenţi ai regimului ceauşist al „socialismului multilateral dezvoltat“ – şi nu „comunist“, aşa cum a fost imprimat tendenţios în limbajul curent de aceşti dezinformatori de opinie – care vor fremăta probabil cu indignare la auzul unor astfel de acuzaţii, pe deplin justificate. Polarizarea şi mai profundă a societăţii româneşti, atestată de coeficientul GINI mai degrabă decât de numărul de jeepuri şi telefoane mobile cu care a fost compensată devalizarea activelor ţării de întreprinzători care au ştiut să profite de acest discurs revizionist, nu este însă scopul urmărit aici, chiar dacă această lucrare seminală de investigaţie jurnalistică constituie un prilej ideal pentru schimbarea paradigmei şi în acest colţ mioritic de Europă.

Desigur, va mai dura până când monopolul dezinformatorilor de opinie la care făceam aluzie anterior – centrat în jurul unor baroni ai presei, care asigură „libertatea“ presei în România prin balcanizarea (pentru aducerea la zi a Dex-ului patriot, termenul înseamnă în limbile din care provine divizarea unor teritorii, interese etc.) şi marginalizarea opiniilor critice – va putea fi oprit, iar filtrele dreptului la replică dat reţetelor neoliberale friedmanite ale Şcolii de la Chicago – din care se constituie „Consensul de la Washington“ sau „Noul Secol American“ – vor putea fi dezactivate şi decartate în lada de gunoi a istoriei, acolo unde le este de fapt locul. Apariţia Doctrinei şocului în România constituie din acest motiv o critică insolită făcută erzatzului discursiv prin care a fost instaurată plutocraţia acestor câştigători ai tranziţiei de la economia centralizată a socialismului ceauşist către haosul privatizărilor abuzive şi al schemelor Ponzi care au structurat interacţiunile acestor entităţi corporatiste birocratice închise, unde până şi falimentul capitalului de încredere în societatea consumistă a sosit cu ceva întârziere.

Pentru contextualizarea diacronică a proiectului neoliberal de inginerie socială şi înţelegerea cauzelor crizei fără precedent a capitalismului pieţei „libere“ – acuzat, în această carte de referinţă, de incontestabile crime împotriva umanităţii – va fi nevoie să revizităm câteva dintre episoadele luptei pentru supremaţie militară şi economică în care Occidentul îşi angajează „fratele vitreg“, adversarul său ideologic.

Chiar în primul episod sunt analizate interferenţele militare în spaţiul academic al cercetării civile, aşa cum se întâmplă în cazul doctorului Ewen Cameron, fostul preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihiatrie şi al Asociaţiei Mondiale de Psihiatrie. Această veritabilă reîncarnare a doctorului Mengele, a cărui fervoare ideologică este sponsorizată de securiştii Agenţiei CIA în scopul descoperirii (în cadrul unui departament al Universităţii McGill!) a unor tehnici de controlare a minţii, cum au fost cele ale programului MKULTRA – ce aveau să fie formalizate, în 1963, în manualul KUBARK de interogare a suspecţilor. Aceleaşi metode de torturare a adversarilor ideologici – variind de la aplicarea electroşocurilor în zona genitală, la simularea înecării (aşa-numitul water boarding) şi de la izolarea senzorială (fonică şi vizuală) până la dezorientarea acestora prin privarea de somn pe durata unor interogatorii interminabile, comise de torţionari care lucrează în schimburi – sunt folosite şi astăzi de unităţi specializate ale armatei americane (şi nu numai) în scopul extragerii de contrainformaţii.

Urmează apoi o serie neîntreruptă de acţiuni secrete de instruire (desfăşurate pe teritoriul american), subvenţionare şi sprijinire directă a unor puciuri militare şi mişcări contrarevoluţionare vizând schimbarea regimurilor ostile intereselor corporaţiilor americane, începând din Chile, Brazilia, Argentina (unde compania Ford ajunge să participe direct la represiunea în care au fost făcuţi „dispăruţi“ aproximativ 30.000 de oameni, transformându-şi chiar una dintre halele de producţie într-un centru de detenţie şi tortură), continuând cu restul ţărilor aparţinând Conului de sud şi ajungând apoi până în Indonezia, Africa de Sud sau Europa de Est.

În fine, prin formalizarea Doctrinei şocului, Naomi Klein denunţă Parteneriatul Public-Privat... al Parvenirii (PPP+P), care şterge delimitările ce ar trebui să îl separe pe înaltul funcţionar public de afaceristul veros (aşa cum se întâmplă în cazul unor înalţi demnitari de la Donald Rumsfeld sau Dick Cheney, la întreaga clasă politică românească – foşti nomenclaturişti ajunşi peste noapte dizidenţi „anti-comunişti“) invitând la reconstituirea societăţii civile în care să fie denunţati aceşti croitori abili ai hainelor corporatismului – o „nouă burghezie“ ce administrează contribuabililor şocuri economice brutale (menite să le inducă obedienţa faţă de structurile birocratice ale „capitalismului egoist“) urmărind, prin intermediul unei raţionalităţi limitate şi unei legalităţi formale autoritare, să instituie şi să consolideze totalizator o nouă ordine mondială.

Este posibil ca spectrul falimentului să precipite evenimentele devansând etapele procesului de conştientizare a falsităţii propagandei neoliberale şi urgentând schimbările revoluţionare (în accepţiunea largă şi cât se poate de concretă a termenului!). Deja, o serie de mari bănci americane au fost naţionalizate, fiind totodată acerb criticată decizia acordării unor sume publice exorbitante pentru salvarea altora de la faliment, aşa cum s-a întâmplat în cazul AIG.
În ciuda celor afirmate anterior privitor la scopul acestui eseu este totuşi necesar să fie deschisă aici o paranteză pentru evidenţierea celor direct responsabili pentru ceea ce s-a întâmplat, aşa cum este cazul lui Joe Cassano, şeful produselor financiare oferite de acest colos financiar falimentar. Salvarea concernului AIG, cu o sumă publică „care ar fi asigurat sistemul american de pensii pentru un secol“ (potrivit afirmaţiilor laureatului premiului Nobel, Joseph Stiglitz) nu este una dintre grijile domnului Cassano, care se va bucura liniştit de cele 280 de milioane de dolari câştigaţi cu „sudoarea frunţii“ sale super-abile. Încet-încet, reuşim să-i identificăm pe magnaţii vinovaţi de precipitarea crizei sistemice a capitalismului pieţei „libere“... de avizul societăţii civile.

Alan Greenspan, preşedintele atotputernicului Federal Reserve (1987–2006) – cel care numea instrumentele financiare derivate „extrem de folositoare“ (considerând reglementarea lor o „greşeală“) şi autorul implicit al „bulei“ de creştere economică iraţională prin reducerea ratei dobânzilor – unul dintre puţinii care se consideră astăzi „parţial responsabil“ pentru neimpunerea unor controale mai drastice asupra pieţei; Phil Gramm, patriarhul dereglementării, preşedintele comisiei senatoriale în domeniul bancar (1995–2000) – „ideologul de serviciu“ care a militat activ pentru abrogarea decretului Glass-Steagall, deschizând astfel drumul apariţiei mega-băncilor, aceste veritabile „molii“ producătoare de „găuri negre“ în ţesătura Universului; Robert Rubin, ministru de finanţe (1995–1999) – cel care a luptat cot la cot cu Phil Gramm, pentru abrogarea decretului Glass-Steagall în scopul creării Citigroup, de unde avea să primească 115 milioane de dolari pentru eforturile sale; Sandy Weil, CEO al Citigroup (1998–2003) – gigantul bancar ale cărui dimensiuni colosale ar fi trebuit să îi garanteze intangibilitatea – autorul „bulei“ ipotecilor de „mâna a doua“ (subprime mortgages), un adevărat „gentleman“ care a sărbătorit cei 45 de miliarde de dolari primiţi din banii contribuabililor printr-o vacanţă de vis în Mexic; Henry Paulson – CEO la Goldman Sachs (1999–2006) şi ministru de finanţe (2006–2009) – cel care a militat pentru suspendarea limitelor îndatorării băncilor şi care ulterior a aranjat salvarea Goldman Sachs de la faliment şi mulţi alţii de teapa lui Dick Fuld, CEO al Lehman Brothers (1993–2008) – încă un „gentleman“ care a încercat să îi „vândă“ soţiei sale „căsuţa“ pe care o deţineau Florida, în valoare de 13 milioane de dolari, pentru 100 (o sută!) de dolari – sau Christopher Cox, preşedintele SEC (2005–2009), regulatorul agenţiilor de rating şi autorul programului de „auto-reglementare voluntară a pieţelor“ (în 2004), Angelo Mozilo, şeful Countrywide Financial (1969–2008), cel mai mare furnizor de ipoteci „subprime“, John Thain, fost şef la Merrill Lynch (2007–2009) – cel care propunea un bonus personal de 10 milioane de dolari exact în momentul imploziei companiei pe care o gestiona precum şi lucrări de redecorare ale biroului personal în valoare de 1,2 milioane de dolari sau Ken Lewis, actualul CEO de la Bank of America, cel care-a achiziţionat Merrill Lynch fără să observe că avea pierderi de 15 miliarde de dolari, pe care le-a acoperit împrumutând alte 20 de miliarde din banii publici... sunt numele care închid prematur această paranteză.

Pot oare astfel de indivizi abjecţi să fie traşi la răspundere sau oare se află ei într-o stratosferă din care nu pot fi atinşi de rigorile legii? Am enumerat doar câteva dintre eminenţele cenuşii ale capitalismului pieţei „libere“, importat angro de parveniţii oportunişti ai clasei politice româneşti, pe care patronii trusturilor presei „libere“ din România îi protejează de atenţia „masei de manevră“ pentru a preveni implicit evaluarea legală a afacerilor acestor trişori locali, câştigători ai tranziţiei ceauşiste către noua nomenclatură „de dreapta“ a patricienilor, tăricenilor, „bomboneilor“ şi băseştilor mioritici, cei care se dau în tractoare 4X4 pe câmpiile proaspăt asfaltate ale „Buricureştiului“ (sic!) mahalalei europene...

Desigur, situaţia financiară deosebit de precară pe care o traversăm în prezent nu trebuie să ne determine să ignorăm, aşa cum a făcut-o Naomi Klein, schimbările epistemice majore care au făcut posibile avansurile în domeniul cunoaşterii, în general, şi în teoria politică, în particular. Atitudinea triumfalistă adoptată de la sfârşitului Războiului Rece, ilustrată prin zvonurile „Sfârşitului istoriei“, este tocmai şocul care a repus, în cele din urmă, istoria în mişcare, într-o dialectică asemănătoare felului în care mecanica cuantică a dat naştere fizicii solidelor – cea care, împreună cu electronica, au făcut posibilă crearea super-computerelor de astăzi şi care au revoluţionat, la rândul lor, comunicaţiile, industria şi comerţul. Fără existenţa unor condiţii sociale favorabile, niciuna dintre aceste descoperiri nu s-ar fi putut petrece – ele fiind „epistemologic posibile şi totodată dezirabile social“ [vezi Bunge, Mario Augusto, Treatise on Basic Philosophy, vol. 6, Epistemology & Methodology II: Understanding the World, p. 169, Springer, 1983].

Astfel, condiţiile pe care Karl Marx (1818–1883) le considera, acum un secol şi jumătate, necesare apariţiei „dictaturii proletariatului“ sunt practic aceleaşi condiţii generale care au dus astăzi la instaurarea „dictaturii corporatismului“, în mai toate ramurile principale ale economiei mondiale. „Locomotiva“ globalizării, aşa cum preferă Zygmunt Bauman să numească acest tăvălug, are mai degrabă aspectul unei „motociclete cu ataş“. Ea este condusă de companiile multinaţionale – motoarele „Societăţii deschise“, de care vorbea apologetul capitalismului, Karl Popper – cele care exploatează „resursele“ umane, nevoite să consimtă la acest lucru pentru a supravieţui în defuncta societate civilă, înlocuită cu o societate a acţionarilor egoişti, obsedaţi doar de creşterea profitului şi reducerea cheltuielilor sociale aferente. În acest ataş se află „cămătăria ştiinţifică“ a schemelor friedmanite – o versiune modernă a NEP-ului leninist, prin care instituţiile financiare internaţionale contribuie hotărâtor la globalizarea economică, politică şi militară a planetei, transformând-o într-o „comună globală“ de s(t)ate forţate să adopte necritic reţetele revizionismului agresiv al capitalismului de-reglementat.

Din toate reţetele de parvenire – asezonate cu profituri groteşti, adăpostite în refugii tarifare în care Argus-ul fiscului este orbit, aruncându-i-se în ochi praful insulelor exotice unde-şi au reşedinţa aceste „spălătorii de bani“ – reiese o clonă monstruoasă, formată din mobilitatea extremă a capitalului şi autarhia pieţelor de capital – din sediile centrale ale cărora sunt dictate statelor naţionale politicile economice pe care acestea sunt nevoite să le adopte, potrivit toanelor unor agenţi de bursă temperamentali, ce pedepsesc cu asprime orice abatere de la ortodoxia Şcolii de la Chicago, atunci când pariază împotriva monedei naţionale a statului găsit „vinovat“ de comunism, urmărind să-i adâncească criza economică şi nevoia contractării unor noi împrumuturi, la care sunt ataşate din ce în ce mai multe condiţii înrobitoare.

Falimentul sistemului capitalist al crizelor ciclice, care urmează la două decenii după falimentarea adversarului ideologic, pare să confirme tezele spengleriene ale sfărşitului civilizaţiei occidentale urgentând nevoia schimbării de paradigmă şi găsirea unei rezoluţii care să permită ieşirea din acest impas fundamental.

Citiţi şi răspândiţi realităţile fundamentale, dezvăluite în Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor; altfel veţi continua să repetaţi la nesfârşit greşelile şi să deveniţi părtaşii morali ai unui sistem eminamente falimentar. A sosit momentul schimbării de paradigmă, iar criza economică actuală pe care o traversează sistemul capitalist este cea mai bună oportunitate pentru înlocuirea elitelor tehnocrate de la putere şi pentru a vă asigura vouă şi copiilor voştri un viitor mai bun şi mai decent.

„A Treia Cale“ – un meniu à-la-carte, alcătuit din ceea ce a fost mai bun în cele două sisteme – este calea către o democraţie consociaţională, de tipul dialogicii utilizate în sistemul Linux de operare, care să permită contribuţii metodologice eterogene pentru transformarea fenomenului globalizării egoiste într-un proces regional, european şi, în ultimă instanţă, global de instituire a unei economii sociale a cooperării tuturor reţelelor umane, care să permită dezvoltarea creatoare a individualităţii umane, a proporţionalităţii şi creării unui tip de autonomie sectorială pentru a face posibilă renaşterea politicilor consensualismului într-o comunitate de state-naţiune, în care societatea civilă să fie reinstaurată ca principal actor social.

The Dirty Dozen

The New PPP+P i.e. Public-Private-Parvenu-Partnership: Meet the bankers and brokers responsible for the financial crisis - and the officials who let them get away with it

Serbs to mark 10 years from the start of the NATO bombing campaign

... which happened to coincide with the start of redrawing the map of Europe...

Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor

De curând, a apărut şi în România, la editura Vellant, mult-aşteptata carte a jurnalistei canadiene, Naomi Klein – autoare a mai multor best-seller-uri (No Logo, Fences and Windows etc.).

Din păcate, pe acest picior de plai al satului global al corporatismului umblă vorba că presa s-ar afla sub monopolul unor dezinformatori de opinie – centraţi în jurul celor trei „ciobănei“: Voiculescu (Jurnalul Naţional, Antenele, Euforia) SOVântu (Adevărul, Dilema, Cotidianul, Realitatea, Academia Caţavencu, B24FUN) şi Sârbu (Media Pro, Pro TV, TV Sport, Gândul), plus oaia neagră, oxigenată la vârfuri a trustului Ringier (deţinând cele mai crase tabloide, care nu merită nici măcar menţionate).

C-or fi ei sau c-or fi alţii, că oricum, ăia din acte cu siguranţă nu sunt, niciun angajat al acestei prese libere pe cât este numele pieţei unde-şi au reşedinţa gazetele de perete ale marilor corporaţii nu va risca să cânte fals în corul denigrator al acestei cărţi, care ar trebui, din cauza „stângismului“ ei să fie arsă în Piaţa de care vorbeam mai devreme... După cum vedeţi, sunt perfect conştient de faptul că va mai dura ceva vreme până când filtrele dreptului la replică dat reţetelor neoliberale friedmanite ale Şcolii de la Chicago – din care se constituie Consensul de la Washington şi Noul Secol American – vor putea fi dezactivate şi decartate în lada de gunoi a istoriei, acolo unde le este locul.

Apariţia Doctrinei şocului în România constituie o critică insolită făcută erzatzului discursiv prin care a fost instaurată plutocraţia câştigătorilor tranziţiei de la economia centralizată a socialismului ceauşist către haosul privatizărilor cumetrilor nomenclaturişti şi al schemelor Ponzi care au structurat interacţiunile acestor entităţi corporatiste birocratice închise, unde până şi falimentul pe care l-a cauzat doctrina celor mai hulite păcate biblice a sosit cu ceva întârziere.

Vă aştept aşadar joi, 2 aprilie, orele 19:00, la Librăria Cărtureşti din str. Arthur Verona, 13-15 la o dezbatere pe marginea incitantelor dezvăluiri ale acestei cărţi, prin care este formalizată Doctrina Şocurilor economice, militare, sociale şi geo-politice aplicate pe plan local înainte şi, la scară globală, după sfărşitul Războiului Rece.

Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu acest subiect tabu pentru societatea românească, voi mai adăuga doar faptul că Naomi Klein semnalează în această carte oportunitatea schimbării paradigmei economismului egoist şi a terapiei şocurilor militare şi economice, care a animat cruciada revizionistă pornită de dictatori ca Pinochet, Thatcher, Reagan, Elţîn sau „marele cărturar“, Georgică Tufiş al Doilea, urmărind să „desţelenească“ un teren fertil (pentru cultivarea dogmelor „capitalismului dezastrelor“) prin ştergerea culturii anterioare şi crearea unei tabula rasa, din care orice fel de cunoaştere ajunge să fie considerată un pas înainte...

Prin formalizarea acestei Doctrine a şocului, Naomi Klein denunţă Parteneriatul Public-Privat... al Parvenirii (PPP+P), care şterge delimitările ce îl separă pe înaltul funcţionar public de afaceristul veros (cum este cazul unor înalţi demnitari de la Donald Rumsfeld sau Dick Cheney la întreaga clasă politică românească a patricienilor, tăricenilor, „bomboneilor“ şi băseştilor) invitând la reconstituirea societăţii civile în care să fie denunţati croitorii abili ai hainelor imaginare ale corporatismului, „noua burghezie“ care administrează constant contribuabililor (la bunăstarea societăţii!) şocuri economice brutale (menite să le inducă obedienţa faţă de structurile birocratice ale „capitalismului egoist“) urmărind, prin intermediul unei raţionalităţi limitate şi al unei legalităţi formale autoritare, să instituie şi să consolideze totalizator o Nouă ordine mondială. A venit vremea să o schimbăm!

Time to Change the Selfish-Capitalism-come-Fascist-Corporatism Paradigm and Change It We Will!

Though I'm prepared that some of you will not join my ululations of joy at hearing some of the economic forecasts spelling doom and gloom for the parvenu technocrati shaping our common future with utter impunity, I'd be grateful for your comments on the issues raised by Stiglitz's disambiguation of the causes leading to the fascist corporatism's free-fall from grace!...

Be they just a rather simplistic parallel between the "selfish gene" and "selfish capitalism", a haphazard collection of swearwords against socialism or merely an expression of hope that this might indeed be the best opportunity in a long time for a return to decency, where "there can be such a thing as a free lunch!"... Rejoice!

'tis not the End of History afterall... Up with the Revolution! The time has come to change the Selfish-Capitalism-come-Fascist-Corporatism paradigm and Change It We Will!

Raţiunea Pasiunii sau Negru Imaculat sau încă mai bine de atât, 360° în Jurul Cozii

"This entire globe, this star, not being subject to death and dissolution and annihilation being impossible anywhere in Nature, from time to time, renews itself by changing and altering all its parts. There is no absolute up or down, as Aristotle taught; no absolute position in space; but the position of a body is relative to that of other bodies. Everywhere there is incessant relative change in position throughout the Universe, and the observer is always at the centre of things."

Giordano Bruno, De la Causa, principio et uno[1]


Intromisiune în miezul problemei: În căutarea Pietrei Filoscofale

Acum vreo jumătate de oră, primesc un telefon de la un cunoscut, care îmi face o propunere intrigantă:
– N-ai vrea să scrii o carte despre revoluţie?
– Sincer să fiu, în planul vieţii care mi-a mai rămas de trăit, intenţionam sa schiţez acest autoportret, preaplin cu demonii mitologiei personale, undeva mai către pensie. Nu ştiu ce să-ţi răspund acum. Lasă-mă să mă mai gândesc.

Aşa cum Fata Morgana trebuie să fi lătrat şerpeşte la Lună pentru a-i chema la ea pe toţi nemulţumiţii sorţii, tot aşa încep şi eu să scriu, prins oarecum fără voie în ochiul furtunii interioare, încercând să aflu ce sens ar putea avea relatarea aparenţelor subiective, la atâta amar de vreme scursă pe derdeluşul berbelecit în valea apogeului exageratelor speranţe…

Ce-i drept, lustruirea unor variante revizioniste ale trecutului este, în ultimă instanţă, modalitatea ideală de a călări creasta valurilor de nisip ale eternităţii; în plus, judecând după cele mai noi reţete hollywoodiene de pâine şi circ – în care firul epic al contextualizărilor diacronice este deşirat într-o manieră care-i permite „conservatoarei“ Ariadna să revină mereu în punctul din care a plecat – cea mai bună ficţiune rămâne totuşi adevărul...

Trezit pe neaşteptate călare pe săniuţa unei lungi tranziţii morale şi profesionale – în care ultimele rămăşiţe ale auto-cenzurii political correctness-ului au fost definitiv şi irevocabil măturate sub covorul roşu pe care îmi fac acum intrarea în vieţile dumneavoastră – cuget la oportunitatea întreprinderii unui asemenea voiaj în tunelul timpului (pierdut degeaba!), rumegând posibilitatea confirmării transformării acestei tranziţii într-o conversie „cu normă întreagă“, în virtutea mai ştiu eu cărei revelaţii inspirată de caii verzi care-mi pasc păşunea nevăruită a pereţilor sufrageriei, potrivit căreia scrisul ar fi cel mai bun lucru pe care l-aş mai putea face în jumătatea goală a vieţii care mi-a mai rămas de trăit…

Aparent, tot ceea ce ar trebui să fac în acest curs de reciclare profesională ar fi să schimb accentul ascuţit al polemicii jurnalistice, într-unul grav (mai degrabă asimilabil, decât pur şi simplu digerabil!), al beletristicii cu pretenţii – de unde, mai în glumă, mai în serios, şi exagerat de multele titluri (deh, ca să aibă omul de unde alege!)…

Această îmblânzire (nu doar) a hergheliei excedentare a cailor care încă mai trag după ei (uneori prea sportiv!) carul de foc al frustrărilor adolescenţei – visând să conducă tractoare pătrate de plimbat adolescente subţiri, care-şi fac şcoala la „fără frecvenţă“, acolo unde se duc la agăţat Columb(i)enii parveniţi ai micii Balcaniade – este menită să semnifice încercarea de a supravieţui dezamăgirilor dezumflării marelui balon al promisiunilor deşarte. Metafora – sau, dacă preferaţi, sintagma (deplasată chiar şi pentru o revistă automobilistică de mâna a doua!) pe care am folosit-o aici nu ascunde niscai struguri acri, crescuţi pe Everest… Din contră. Ea nu încearcă decât să-l familiarizeze pe cititor cu personalitatea autorului – mult prea bine definită pentru a-i putea asigura acestuia o viaţă confortabilă.

Precum spune unul dintre subtitlurile acestei cărţi (care face aluzii străvezii la revelatoarele analize de 360º din limbajul de lemn al marketingului ştiinţific) ceea ce fac eu acum, în clipa în care citiţi aceste rânduri, nu reprezintă decât o încercare similară de a citi în stelele verzi... dacă o astfel de „producţie literară“ l-ar putea interesa pe cititorul provenind din trecutul daco-romano-franco-afon – care definea odată râul şi ramul (folosite acum drept tampon, la fundul Europei!) – sau dacă ea se va împotmoli în vreo nişă elitistă, la fel cum se împotmoleşte umorul britanic în hohotele cu frişca neaoşă a comediei semi-mute?

Dincolo de planificările existenţiale menţionate anterior, poate că exorcizarea demonilor trecutului înaintea sosirii pensiei (cu senilitatea aferentă!) nu ar fi chiar un lucru rău, numai că memoria nu a fost niciodată punctul meu forte şi, fire fudulă – nu doar narcisistă – nici nu am considerat demn să apelez la serviciile unui caiet de amintiri (exact de la sfârşitul şcolii generale!), în care să fi avut prevederea să consemnez întâmplările haotice în care toţi cei lipsiţi de inspiraţia norocului şi-au pierdut vieţile în mod stupid şi prematur.

Apoi, cine mai este astăzi interesat să descâlcească iţele meandrelor unei astfel de naraţiuni revizioniste, menită să interpreteze detaliile stupidei credulităţi colective, manifestată cu atâta ingenuitate pe vremea primei revoluţii de partid şi stat, desfăşurată în direct? Re-scrisă cu „r“ mic de contestatorii ei, avea să fie ulterior câştigată la scor de forfait de ciocoi prestidigitatori supranumiţi „căştigorii tranziţiei“ (pe care-i pomeneşte Taica-Lazăr-Liviu-Turcu-şi-Pistolul-din-dotare) – o tragi-comedie demonetizată definitiv de lăturile batjocurii deversate asupra celor care au făcut galerie în Piaţa Universităţii de cei care îndemnau din culise: „Mircea, fă-te că lucrezi!“...

Cel mai simplu lucru pe care l-aţi mai putea face în cazul în care, deşi aţi încercat, aidoma autorului acestor rânduri, tot ce v-a stat în putere pentru a uita acele evenimente ca pe un coşmar ruşinos, fără a reuşi să scapaţi de obsesia pierderii acestei şanse unice de a reveni la normalitate, din cine ştie ce motiv obscur, sociologic sau antropologic, ar fi să vizionaţi filmul lui Porumboiu, A fost sau n-a fost?http://www.youtube.com/watch?v=VV0oeWJr45c&NR=1 Filmul, această carte care se citeşte singură, este cu mult mai la îndemâna vieţilor noastre ocupate, în care cititul a devenit o preocupare uncool adică, pe româneşte, desuetă. (Evident, sfatul meu îndeamnă, invariabil, să nu faceţi altfel decât aşa cum credeţi de cuviinţă – precum spunea un fost prieten – dar, fie că veţi alege să citiţi această carte sau nu, oricum, filmul lui Porumboiu cred că tot ar merita văzut – asta evident, în cazul în care nu aţi făcut-o deja!)

După cum se poate vedea din ultima paranteză, ideea scrierii unor memorii alternative începe să capete consistenţa ancorei aruncată în ochiul „furtunii“, la fel cum se pare că ar fi făcut-o Ulise, pe drumul ocolit pe care s-a întors de unde plecase. Numai că, dincolo de rezervele menţionate anterior, mă întreb ce interes ar putea trezi cazul unui figurant atipic pentru milioanele de foşti telespectatori la acest spectacol regizat din culise în care, preţ de câteva zile, m-am aflat şi eu? Cui îi pasă de soarta bietului ciclop după ce Ulise a ajuns, teafăr, acasă?

Încă nu-i bătută-n cuie… mai am timp să refuz – gândesc, aşa cum am făcut-o deja de câteva ori în această viaţă, care a fost parcă dată cu „repezitorul“ de Dracu’ sau de frate-său, ca un disc imprimat la viteză de 33, care este ascultat la viteză de 45! Mă întreb care dintre cei doi m-o fi împins să intru în fosta clădire a CC-ului, atunci când, pe acoperişul clădirii cu lifturile înţepenite se chinuia încă să decoleze elicopterul periculos de îngreunat cu fugarii din faţa ochilor telespectatorilor înmărmuriţi de... vuietul galeriei românilor care pătrundeau acum în panteonul tiraniei, pentru ca în sfârşit, să poată sări prin paturile apartamentelor demnitarilor ceauşişti, scălâmbăindu-se sălbatic – cred că mai mult din instinctul inconştient care ar fi trebuit să le spună tuturor că aceasta ar fi putut fi grimasa finală a vieţii lor?

Unde mai pui întrebările incomode, de genul: Dar aia cu steagurile găurite, fluturând rămas bun Conducătorului iubit şi trădat din elicopter, cum de ajunseseră pe acoperiş înaintea ta? Sau, cei care râdeau dindărătul uşilor blindate în care ai tras de era să te împuşti cu gloanţele ricoşate, au găsit de cuviinţă să răspundă somaţiilor tale de revoluţionar (fără carnet sau legitimaţie!) în acest mod batjocoritor, doar pentru că ştiau deja ce le rezerva viitorul? La urma urmei, făcând parte din această mulţime pestriţă, mă expusesem de bună voie şi silit de conştiinţa zgândărită de zvonurile lansate de gazetele de perete ale războiului rece, pericolului real şi imediat de a fi împuşcat de cei care se aflau de drept înăuntru.

Intrat în acea transă a imposibilităţii de a mai suporta umilinţele zilnice ale regimului totalitar în care trăiam de aproape un deceniu (sic!)[2] – şi care se intensificase cu o acuitate paroxistică în ultimele luni de zile ale lui 1989 – mă afundasem într-un cul de sac ideologic şi mai ales emoţional din care nu ştiam sau nu voiam să mă mai întorc. Aşa ajung să îmi pierd slujba nu tocmai de lepădat(u?) din comerţul exterior cu textile al României, atunci când m-am apucat să fluier în biserica păgână a conformismului de stat printr-un neaşteptat vot negativ, într-o şedinţă de excomunicare politică (şi nu doar, evident!) a unui director din Ministerul Comerţului Exterior, care avusese nenorocul să fie fiul unuia din semnatarii Scrisorii celor Şase, scrisă împotriva lui Nicolae Ceauşescu.

Dincolo de faptul că nici nu ar fi trebuit să particip la această şedinţă (eu nefiind membru de partid, şi nici măcar UTC-ist – un lucru cauzat, în principal, de comportamentul meu refractar, care refuza apriori să calce cărările asfaltate ale conformismului menţionat anterior – nu am avut de lucru să votez (împins de principiile acestei conştiinţe incomode!) împotriva excluderii din partidul unic (din care, repet, nu făceam parte!) al unui om care nu avea altă vină decât aceea că era fiul cuiva despre care auzisem la Europa Liberă că nu făcuse altceva decât ceea ce aş fi făcut şi eu dacă mi s-ar fi ivit această posibilitate.

Şi uite aşa m-am trezit fără slujba din centrul foarte micului Paris, curăţat fiind, ca orice maniament puturos, de la „coada calului“ şi aruncat, chipurile, „în interes de serviciu“ tocmai în Bucureştii Noi ai aceluiaşi foarte, foarte mic Periş – pardon!, Paris… Aici, în acest loc în care, pentru a putea ajunge la program dimineaţa trebuia să mă scol la orele cinci trecute fix, în frigul cumplit al apartamentelor de bloc, începe această invitaţie de a viziona împreună filmul unei vieţi incomode, dintr-o altă lume…


Cuprins:

Intromisiune in miezul problemei: În căutarea Pietrei Filoscofale
Capitolul 1: Luni – a doua (sau chiar a treia!) trezire a „Pisicii lui Schrödinger”
Capitolul 2: Marţi (trei ceasuri rele!) – În căutarea lui Dumnezeu, pe drumul către insula nu foarte misterioasă (în ciuda ceţii în care-i mai mereu învăluită!)
Capitolul 3: Miercuri – În care sunt reactualizate şi mai multe amintiri nu tocmai plăcute, a căror banalitate umbreşte până şi un reflex condiţionat de… guduratul „Câinelui lui Pavlov”!
Capitolul 4: Joi – În care dilemele, trilemele şi celelalte leme ale Măgarului lui Buridan „sună ca dracu’“
Capitolul 5: Vineri – În care numitul Măgar este luat de coadă din pricina lipsei coarnelor
Capitolul 6: Sâmbătă – Daciile cu numere pare şi Daciile cu numere impare
Capitolul 7: Duminică – Deja


NOTE:

[1] John J. Kessler, Giordano Bruno: The Forgotten Philosopher, The Secular Web Copyright, the Internet Infidels, 1995-2006
[2] Nu intenţionez aici să polemizez pe tema manifestărilor regimului comunist în România, cu relaxările sale periodice cauzate de revoltele democratice din Cehia, Franţa sau din aproape întreaga Europă aflată în tumultul revendicărilor sociale pentru emanciparea nu doar a bătrânului continent, ci şi a lumii întregi – mă refer la sfârşitul colonialismului, a dictaturilor – aflate şi în Europa de vest, nu doar în cea de est – a emancipării femeilor şi la multe alte subiecte politice care ar deturna scopul acestei cărţi dacă ar fi detaliate.